După cinci ore și 15 minute fix, cu ochii adânciți în cearcăne cât depresiunile Serbiei și gesticulând dramatic spre propria lojă, un bărbat de 39 de ani a pus lacătul pe cel mai lung sfert de finală din istoria Wimbledonului. N-a câștigat frumos, n-a câștigat repede, n-a câștigat spectaculos, n-a câștigat rapid, evident, nu a fost cum ne obișnuia odată. Aș merge chiar mai departe și aș spune că a câștigat pentru că, pur și simplu, a refuzat să piardă.
Bătrânul lup a mai prins o pradă, la capătul unei vânători care a ținut cât o zi întreagă pregătită din timp în ultimii 30 de ani.
Matthias Hangst/Getty Images
A existat o vreme, nu cu mult timp în urmă, când Novak Djokovic n-avea nevoie de cinci ore ca să bată pe cineva. Nole tânărul își demonta adversarul în trei seturi și-l trimitea la duș înainte să apuce briții să-și digere frișca. Alerga după fiecare minge de parcă avea trei perechi de plămâni plus doi de rezervă, returna serviciile ca un călător în timp care văzuse anterior unde vine mingea și lăsa în urmă generații întregi, cel puțin două am numărat eu, convinse că s-au născut în epoca greșită. Lupul de atunci vâna prin viteză. Nu-i scăpa nimic, fiindcă ajungea primul peste tot.
Pe cel de azi l-am văzut altfel. Nu l-a demontat pe Auger-Aliassime, termenul corect contextual ar fi că mai degrabă i-a supraviețuit. Meciul a fost aproape simetric: un tiebreak câștigat de fiecare, un set 6-3 de fiecare, jumătate de meci sub cerul liber, jumătate sub acoperiș. Contra unui canadian care pare și el etern, deși are doar 25 de ani, vreo două eternități mai puține decât adversarul său de azi. Vecin discret, locul patru mondial, duduind de tinerețea pe care lupul n-o mai are și pocnind 8 milioane de ași care l-au scos mereu din chingi, Felix l-a împins pe Nole până la ultima frontieră, super-tiebreakul care decide între viața de acum și viața de apoi. Și acolo, unde plămânii devin cantitate neglijabilă în fața sângelui rece strâns în trei decenii, bătrânul s-a desprins prima dată milimetric, apoi kilometric când celălalt a început să simtă oțel în cele cinci ore adunate în picioare. Și a închis cu 10-4.
Ben Whitley/PA Images via Getty Images
Cu victoria asta, una dintre dovezile clare că cifrele și implicit vârsta sunt lucruri inventate de oameni ca să măsoare elemente universale fără să aibă habar că excepțiile fac planeta să se învârtă mai tare, Djokovic devine cel mai bătrân semifinalist de la Wimbledon din ultima jumătate de secol. Adică nimeni, de pe vremea când televizoarele încă erau alb-negru, n-a mai ajuns atât de departe la o vârstă atât de înaintată pe iarba asta. Tânărul Nole câștiga cu picioarele. Nole de azi câștigă cu capul, cu cicatricele și cu încăpățânarea de a nu accepta că i-a trecut vremea, deși jumătate de Terra i-o tot anunță de vreo cinci ani încoace.
Lupul tânăr vâna fiindcă era cel mai rapid din pădure. Lupul bătrân vânează fiindcă știe dinainte exact unde o să obosească prada.
Matthias Hangst/Getty Images
Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
Discover more from Cronici. Satire. Șarje.
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
