Nolescență

Suntem în setul al patrulea, după vreo patru ore de joc, și Novak Djokovic, la 38 de ani, tocmai salvează o minge de break cu un punct care a adunat 41 de schimburi, în care a sprintat ca un ghepard dintr-un colț în altul, a scos vreo trei smash-uri violente ale lui Zverev, apoi a mai găsit oxigen și ca să-l paseze pe neamțul țintuit la fileu.

E Nole Djokovic uman? Și dacă da, care e secretul longevității sale?

Am renunțat, de vreo trei-patru ani, să mai căutăm explicații pentru minunile pe care le face Nole în teren. Nu mai încercăm să explicăm în cuvinte de ce-i atât de bun, cum de pătrunde în capul adversarilor și îi paralizează sau cum se reinventează miraculos taman când i se cântă în cor prohodul. Pur și simplu, ne uităm la el, ne crucim, ne bucurăm cât ne lasă inima și mergem mai departe.

Acum, suntem în punctul în care încercăm doar să-i găsim secretul nemuririi, ca să-l replicăm și noi. Există pe lumea asta celebrele zone albastre, Blue Zones, unde oamenii trăiesc mai mult decât ceilalți oameni de pe planetă. În Sardinia, Okinawa, o insulă prin Grecia și ceva regiune prin Costa Rica, își duc veacul mai mulți centenari sănătoși decât au satele din Vaslui sextagenari fără boli cronice. Știința explică situația; e o combinație fericită între climă, dietă, plimbări lungi și socializare.

În ani de tenis, Djokovic e pe la 100 de primăveri și el, deși s-a născut și încă trăiește o bună parte din an în Belgrad, care poate fi albastru numai de la poluare. Așadar, cercetători din toată lumea, care-i secretul „nebunului” de Nole? E dieta aia fără gluten și iaurt? E apa cu electroliți? Sunt plantele miraculoase din câmpiile sârbești? Poate ambiția „dementă” cu care se trezește în fiecare dimineață? Oricum ar fi, maniera în care acest (aparent) om domină tenisul la 38 de ani și înșiră ca pe popice bărbați în floarea vârstei e undeva la limita dintre uman și dumnezeiesc. 

Cu Sascha Zverev, Nole s-a chinuit vizibil în primul set. Neamțul a intrat decis și agresiv, a atacat fără teamă, a surprins și a dat senzația că e, în sfârșit, pregătit să ducă un Grand Slam până la capăt. Apoi a venit setul al doilea și de pe la mijlocul lui știam cu toții ce avea să se întâmple. Știa până și sărmanul Sascha. Văzusem montajul ăsta de zeci de ori înainte, pe repeat, ca pe secvența aia cu Sharon Stone în Basic Instinct. 

Dacă noi, cronicari și spectatori, știam finalul, vă imaginați cam cum se simt învinșii lui Nole acolo pe zgură. Să fii, dar practic să știi că peste câteva ore nu o să mai fii. Ca de obicei, sârbul și-a citit adversarul și l-a năucit tactic în următoarele seturi. Cu scurte și unghiuri greu accesibile ochiului uman, cu reziliență și cu calm de chirurg, Djokovic l-a dereglat pe Zverev. A terminat cu bateria pe roșu, cu gâfâieli care cereau un bronhodilatator, dar a desăvârșit opera. Încă una, ca-n ziua cârtiței.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.

---

Lăsați un pic deoparte grijile capitaliste și înfieratul adolescenților care nu scot ochii din ecrane. Avem un băiet care se simte ca acasă la Roland Garros, turneul real, nu vreun joc video imperialist.

Yannick Sinner, pardon, Alexandrescu, s-a calificat în sferturile turneului de juniori de la Paris, cât să aprindă imaginația și să răsune intens refrenul cu „la trecutu-ți mare, mare viitor”. E de-ai noștri, prieteni, știe ce-i aia mămăligă, nu strâmbă din nas dacă e înfulecată cu pâine, și nici nu face ochii mari dacă vede o pungă plină cu pungi.

Și nu doar că Yannick vrăjește Parisul, dar a și dat de pământ cu un june din Austria, pe care l-a trimis la studiu după vreo 50 de minute. L-a lăsat cu un singur game în traistă, echivalentul bățului pe tablă în șah, cât să râdă de el copiii răi din cartierele vieneze.

Yannick al nostru e fiul lui Miki Alexandrescu, fostul jurnalist care se pricepea la Formula 1 mai bine decât unii dintre piloți. A făcut 17 ani în ianuarie, e campion european la Under 16 în 2024, dar probabil că cea mai mare realizare a lui rămâne prezența la un podcast cu Mircea Meșter în 2021, pe când abia număra 13 primăveri. Cea mai mare realizare de până acum, desigur. Senzația e că Meșter va deveni nea Mircea peste ani și se va umfla-n pene că el l-a descoperit, de fapt, pe acest Yannick.

Dacă ne uităm pe istoricul recent al lui Yannick, viitorul sună promițător. Nu a cedat set la Paris și a trimis la origini mai întâi un britanic, apoi un finlandez. Practic, al nostru mai are trei meciuri până la primul trofeu, ce să mai. Și dacă n-o fi ăsta, vor fi altele. Esențial e să fim noi pregătiți și să ne setăm acel „Halep mood” în anii care vin.

Conexiunea lui Rafa Nadal cu zgura pariziană nu se termină niciodată. Spaniolul nu mai joacă la Roland Garros, dar are un rol semnificativ până și în cea mai surprinzătoare poveste a ediției din acest an. Rafa e idol și totodată inspirație pentru Lois Boisson.

În 2024, franțuzoaica și-a distrus genunchiul cu o săptămână înainte de turneul de la Paris, dar a găsit puterea de a merge mai departe motivată de cariera „războinicului” Rafa, așa cum îl numește ea.

Povestea lui Lois Boisson la Roland Garros e aproape imposibil de explicat. Nu ai cum, omenește vorbind, să afișezi o așa naturalețe și un joc atât de complex la prima ta apariție într-un turneu de Grand Slam. Unde mai pui că fata din Dijon s-a obișnuit să strângă din dinți. Normalul ei e să joace tenis cu dureri, uneori mai acute, alteori mai lejere, la acel genunchi buclucaș.

Pentru cei care au deschis mai târziu cronicile, Lois are 22 de primăveri și înainte să doboare favorite la Roland Garros plutea pe locul 361 în lume. E o zonă a circuitului unde fetele se ceartă pe cine plătește micul dejun și unde nu-i nicio rușine să ceri o sută de euro cu împrumut până când treci și tu un tur în calificări. De acolo a apărut Boisson și le-a stins lumina unora ca Mertens, Kalinina ori Pegula.

Astăzi, cu Mirra Andreeva, emoțiile păreau să-i vină de hac eroinei. Până la 5-3 pentru Mirra, care a avut și o minge de set, Lois a fost timorată, chiar marcată de moment. Ei bine, atunci s-a sucit treaba. „Hai că-i tot tenis și aici”, și-a zis Boisson, învățată să bată mingea cu trei inși în tribune, pe la Alaminos și Terrassa. Și adevărul e că sportul e același, doar pretențiile diferă.

Eliberată, Lois a scos din tolbă un tenis strălucitor, în care a combinat cu lejeritate lovituri pe care fete din top 20 nu le stăpânesc atât de bine. Mirra Andreeva a cedat firesc în fața complexității inexplicabile etalate de Boisson. La doar 18 ani, moralul i s-a sfărâmat repede, hăituită de Lois și fluierată de spectatorii de pe Chatrier, care au câștigat și ei un meci azi, împotriva bunului simț.

Una peste alta, o prestație de gală a franțuzoaicei venite de nicăieri și un coșmar absolut pentru coachii motivaționali. Câtă vreme există o asemenea fată, care ne spune fără cuvinte că resursele sunt în fiecare dintre noi și trebuie numai să le găsim, n-ai nevoie de acești „antrenori”. Da, se poate. Da, cu toții putem mai mult.

Ziulica mea a pornit cu ideea că antrenorii te cară până în careu, de acolo e treaba jucătorilor s-o înfigă între ațe. Explic îndată. Ceilalți cronicari meșteriți au zugrăvit metaforele în stil tiki-taka până azi, în timp ce eu debutez la acest Roland Garros direct în sferturi, precum maestra Sabalenka la ultimul turneu Porsche de la Stuttgart.

Așa au fost negocierile pre-competiție, în cantonamentul cronicarilor, deci acum nu-mi rămâne decât să nu dărâm construcția colegilor și să catapultez cumva obiectul muncii peste peluze, până-n Alpii francezi, ca monsieur Giroud în 2018.

Hârtia mi-a hărăzit la start un soi de vis american, nerostit și încuiat într-un șifonier: două reprezentante ale Americii care-și fac de cap și își împart socotelile taman pe tărâm parizian. Și a ieșit o prestație tipic americană, cu un început bizar, suspans hollywodian pe parcurs și o răsturnare de situație totuși anticipată.

Meciul a fost de nivel superior, vorba lui Sir Ilie, pentru că Madison și Coco tind spre cele mai bune versiuni ale lor. Gauff le are cam pe toate, îi lipsesc doar mai multe zâmbete și maturitatea de a-și exprima emoțiile, chestiuni oricum subiective până la urmă. Keys, pe de altă parte, are instincte de campioană în dotare, dar ar fi trebuit să dobândească mai multă înțelepciune până în punctul ăsta al carierei.

Primul set a fost ca alegerile prezidențiale din decembrie, în sensul că n-a avut niciun sens. S-a pornit la drum cu trei break-uri, apoi Keys s-a dus la 4-1, doar pentru ca Gauff să facă 5-4 și să rateze o minge de set. Și pentru că nimeni nu înțelegea absolut nimic, deznodământul a venit într-un tiebreak strâns, unde Madison a răzbit pentru că cineva trebuia să și câștige.

Deja trimisă de hâtrii de pe internet să se apuce de machiaj la evenimente sau să-și deschidă o covrigărie Luca în New Orleans, Coco s-a adunat și a adus caii, vorba manelelor cu iz politic. A devenit mai stăpână pe sine de la game la game, în timp ce Keys și-a pierdut precizia, apoi concentrarea, pentru ca spre final să riște ca la ruleta rusească în speranța salvării.

Finalul a venit firesc, la capătul unui meci cu 14 break-uri și tot atâtea duble greșeli. Coco e pentru a treia oară în semifinale la Paris, în condițiile în care abia peste 11 zile împlinește trei luni de când are voie să-și cumpere una doză bere la ea pe State. Scuze sincere pentru înșiruirea de cifre și ecuații, dar cică e modă zilele astea. Una peste alta, de data asta, Coco e bine înfiptă pentru „urecheata” pariziană.

Sinner a câștigat, Bublik aproape că a făcut umbră terenului două seturi din trei, dar acest enunț nu spune toată povestea. Pe plajă la Copacabana sau pe-un teren improvizat stângaci din Villa 31, unde virtuozitatea bate oricând eficiența, cetățeanul Alexander Stanislavovich ar fi semnat autografele și ar fi plecat acasă cu fata frumoasă.

În partea noastră de lume, unde se dă ora exactă și unde mingicarii cu talent neșlefuit pălesc în fața preciziei și a mașinăriilor, Sinner a măturat cu Bublik în mai puțin de două ore. Tenisul de 2025 nu are nevoie de decari, cum e kazahul, ci de Chat GPT versiunea roșcată și cu pistrui.

Al doilea set a fost singurul în care kazahul a ținut oarecum trena, doar că Jannik nu-i nici Draper, nici De Minaur. La 5-5, în contextul în care Bublik își cam lua avânt și zărea în depărtare o portiță pe care parcă scria „semifinală”, italianul i-a frânt aripile cu sânge rece.

Sinner e productiv și serios peste măsură, fix ce nu te-ai aștepta vreodată de la un italian. Genul pe care îl angajezi la corporație și rămâne să doarmă acolo ca să nu piardă timpul cu viața. Genul care la un meci demonstrativ cu copii intră prin alunecare la un pitic și îi rupe piciorul, ca să evite un gol. Genul care la un concurs de bancuri taie microfonul pe motiv că-i criză economică în lume și ăia se țin de glume, în loc să muncească. Mă rog, ați prins ideea.

Cert e că italianul se duce în semifinale după un parcurs în care nu a pierdut niciun set și niciun fir de păr. De fapt, Sinner a cedat doar 36 de game-uri în primele cinci meciuri de la Paris. La prima vedere, ai zice că următorul adversar, indiferent că va fi Djokovic sau Zverev, sigur îl va solicita mai mult. Pe de altă parte, lui Jannik îi lipsește din palmares la acest turneu un 6-0, 6-0, 6-0 curat.

---