14 meciuri directe în numai trei ani, căci ultimul data din august 2024. Cel de astăzi, din semifinala pariziană, a fost al 15-lea. Cumva, El Clasico în tenisul actual feminin, cu două emisfere atât de diferite, dar cu destule atuuri și țevi de eșapament similare. Sabatek sau Swialenka, nu e întâmplător că numele celor două pleacă din S, consoană fricativă sibilantă care poate ține loc și de interjecție. Căci e de fluierat când ți se așterne în față o asemenea antecameră a finalei.
Într-o încleștare de asemenea calibru, cu atâtea paliere la fel de importante precum tenisul, se ard calorii cât în exploatarea omului de către om din pădurile amazoniene. Nu duc mai departe această comparație, dar țineam morțiș s-o introduc în poveste. Dacă n-o pomenim, nu înseamnă că nu există.
Când îți apare un asemenea adversar în față, indiferent de organismul sportivei în care te-ar lovi irigația sangvină, îți dai palme cât îți permit antebrațele și bice pe spinare ca să fii activ cum n-ai fost nicicând. În cazul de față, vorbesc în dreptul acelor grupe de mușchi pe care te-ai jura că nu există. De aceea, după un meci contra celeilalte, mereu vei avea febră acolo unde știi că nu ți se poate întâmpla necazul. Participă și oasele, ele însele pe post de mușchi, e o transformare totală, o ciorbă de schelete care mai eludează și expresiile arhicunoscute din chimie și fizică. Cu alte cuvinte, scapă cine poate.
Total e un cuvânt sărac, se vede că a fost inventat abia la finalul Creației, când și Dumnezeu abia aștepta să-și toarne un șpriț și să se cufunde în fotoliul extensibil din care să urmărească primul sezon din Cain și Abel, cel mai cunoscut sequel la blockbuster-ul Adam și Eva. Fără tehnicile moderne de recuperare, oricare dintre fete ar fi accesat finala – acum știm, va merge Saba – doar de la nivelul tărgii. Bine, Igăi îi va prii și un control ORL-istic. A țiuit bielorusa ca o sirenă old school, vor avea de câștigat săptămâni bune specialiștii de urechi din Paris.
Julian Finney/Getty Images
Aryna zbiară la fel și când lovește excelent mingea, dar și atunci când o plesnește ca o începătoare. I-au ieșit ambele momente, mai ales în cele două seturi în care campioanele și-au folosit din rastel toate armele posibile. Numărul 1 mondial, animal de pradă reprezentat deloc întâmplător și de tatuajul de pe braț, a rupt zgarda și a crezut că 3-0 poate fi îndeajuns pentru a pune hățurile pe primul set. Atât de ridicat este nivelul – doar o idee a lăsat Sabalenka pedala să respire, pentru ca Swiatek să întoarcă la 5-4.
Totul s-a judecat în tie-break, cu atleta din Minsk care a mușcat din metale și plastic, simțind din plin și cenușă roșiatică pe cerul gurii: 7-1. Avea să achite factura în manșa secundă. Poloneza, deținătoare a ultimelor trei trofee cu miros de Tour Eiffel, și-a strâns mai tare piulițele și nu i-a dat liderei WTA nicio șansă. 6-4, curată bătălie care ar fi meritat și argintăria pe margine.
Julian Finney/Getty Images
Nouă victorii avea Iga în statistica directelor cu Saba. 9 din 15, ditamai palmaresul! Pe atât de distorsionată e și imaginea decisivului, un 6-0 în care deja finalista și-a agresat partenera de întrecere ca o colonie de himenoptere furioase – să le zicem viespi, cu toate că de curând am descoperit ceva uriaș, de import, la doi pași de propria curte. Un soi bondari altoiți de inteligența artificială. Or jucătoarea din Varșovia, în ciuda desfătării cu care prestează pe zgură, a cedat de la primele înțepături. Brațul i s-a înmuiat și, ca la box sau ca în autobuz la o oră de vârf, a fost numărată în picioare. Primul bagel dintre cele două. Chiar la Roland Garros. Bun venit în matca acelui tenis pe care ți-e tot mai greu să-l înțelegi!
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.
– Aș fi preferat să joc cu oricine dintre musculoasele circuitului, aș fi interpretat cu voioșie o partitură cu Saba, Iga sau cu oricare alta. Repet, cu mare bucurie le-aș fi opus rezistență. De ce trebuie să întâlnesc, însă, un outsider de care nici măcar vecinii ei nu auziseră până acum câteva zile?! Mai joacă și acasă, deci va avea și public, ca să nu vă reamintesc și buchetul de clișee care e aruncat în grabă peste epilog. Dacă o bat pe Boisson, mi se va zice că era firesc să o fac, doar sunt numărul 2 WTA. În cazul în care – ferească domnul Chatrier, acolo unde e – mă strânge cu ușa franțuzoaica, va fi surpriza turneului. Aia mare. În consecință, o rușine pe măsură. Ce-mi faceți? Trebuie să-mi dublez ședințele de antrenament.
Aceasta este o stenogramă culeasă de pe autostrada dintre inima și creierul lui Coco. Meșter anticipase o victorie a acesteia soră cu interdicția judecătorească, dar parcă n-o vedeam pe Lois atât de fragilă. Individa care abia a suflat în lumânările aferente celor 22 de primăveri din buletin nu s-a speriat de nimeni, angoasele ea însăși le stârnise în fenomen. A dormit ca pruncii după fiecare partidă, așadar nu-i găseam vulnerabilitatea care s-o transforme în carne de tun la câțiva metri de aria de explozie a americancei.
M-am înșelat, poate și ai săi – mă refer la staff, la toți cei din jur – au făcut ce nu trebuie. I-or fi explicat că, în ciuda poziției pe care se afla înaintea acestui Grand Slam, ar putea s-o rupă pe genunchi pe Gauff, ba chiar ar face bine să câștige, altfel se va defecta armonia în familie. Ar fi surprinzătoare o asemenea abordare? Ceva mai uimitor decât victoriile în serie ale numărului 361 mondial, pe un inexistent background de mari turnee, nu există. Fata a intrat cu mâinile goale în bancă și a plecat cu aproape toate depozitele, fără ca vreun funcționăraș să i se poată opune. Curat hipnoză!
Ian MacNicol/Getty Images
A muncit Coco mai mult, ținându-și și mentalul la 3.80, sau a uitat Boisson jocul de până la semifinale? Din toate câte puțin, ca să iasă acel platou din care extragem o garnitură premium. Americanca, o mare campioană în devenire, avea în față un meritoriu Metaloglobus al tenisului de top. Cu fibrele întinse la maximum, cu vena umflată ca o vipușcă la gât, șocul turneului își consumase gloanțele. De fapt, ajunsese să fie luată în serios. Și secretul s-a numit, simplu, răbdare de chinez ajuns la senectute: tenismena de peste Atlantic nu s-a înfipt brutal în adversară. I-a servit tortura-picătura, iar castelul s-a șubrezit. Nu mai era nevoie de vreun seism suplimentar, acoperișul alunecase în parcarea de lângă imobil.
N-a făcut sport de performanță, cu toate că l-a dus cineva de mânuță pe un teren, luându-l imediat de cealaltă mânuță. Evident, ca să-l parcheze acasă. Ar fi fost împotriva firii să spui peste ani "Dănuț a reușit un hattrick", să fim cinstiți, nimeni nu și-ar fi cumpărat un tricou oficial al echipei favorite pe care să scrie Dănuț. Ce i-a mai rămas? Mânuțele îl ajută să dea exterioare literare și no-look-phrases. Face și radio, e util în felul lui.
