Fantommy Paul

---

Uneori, la Roland-Garros, ai parte de dueluri epice. Alteori, ai parte de execuții cu public. Și mai sunt și momente — cum a fost cel de aseară — când îți vine să verifici dacă n-ai apăsat, din greșeală, butonul de „show highlights” pe YouTube în locul meciului live. Stai mai mult timp la coadă la Lidl decât i-a luat lui Carlos să treacă prin rapiță cu tractorul în plin fuleu.

Alcaraz a intrat aseară pe Chatrier sub forma unui băiet de 22 de ani care a băut două espresso-uri scurte, și-a pus ceasul la mână și a hotărât că-i rost de acțiune, nu de plictis. De cealaltă parte, Tomiță Paul a intrat și el și cam atât. 6-0, 6-1, 6-4 într-o oră și 34 de minute – a fost cel mai scurt meci din turneu. Jucat fix la o zi distanță după ce directoarea Amélie Mauresmo justifica absența fetelor din sesiunea de seară pentru că „meciurile feminine pot fi prea scurte pentru spectatori”. Carlos a luat-o ca pe-o provocare, pesemne. 

Când auzi că s-a executat un covrig în primul set, îți spui „eh, s-o fi încălzit greu Tommy”. Ceea ce e parțial corect, în sensul că americanul n-a părut încălzit nici când a plecat de pe teren cu geanta-n cârcă, la final de meci. Singurul game mai răsărit din meciul ăsta a fost al doilea: a durat, cu totul, 10 minute. Bătălie crâncenă, sprinturi, efort, broboane de transpirație care săreau de colo pe teren și aterizau în glod. Ți-e și milă de săracu’ Tommy, care probabil că la momentul respectiv încă avea impresia că are niscaiva șanse. La un sfert de oră distanță de acel moment, era 6-0 și atenția ne era deja arestată de analiza zilei din Il Giro, pe celălalt Eurosport.

40-22 winners vs neforțate a rupt Alcaraz: în termeni de eficiență, meciul ăsta a fost mai degrabă o înregistrare contabilă. Carlos a fost în fast forward, a părut că-i iese absolut orice încearcă: drop shot, lob, passing, inside out-uri, drepte în cross, forehand pe linie – dacă lua racheta în mâna stângă, bătea și așa. Parcă a încercat să rezolve un examen de de bacalaureat cu 40 de subiecte în 90 de minute: a bifat tot, apoi a scris și-un eseu despre puterea tămăduitoare a lipsei transpirației în sportul de performanță. Nici Nadal nu făcea din astea în deceniul trecut fără să lase baltă sub scaune la schimbul de terenuri.

Apropo de Tommy, americanul vine ambalat în atlet, dar joacă uneori ca un băiat care și-a uitat racheta în vestiar. Ai senzația că are tot: fizic, viteză, carismă, doar că a părut pe toată lungimea meciului un tip venit în excursie cu clasa la Paris. La un moment mi-a părut rău că nu s-a înscris în turneul fetelor, măcar acolo am fi avut șanse să vedem pe grafică un foarte simpatic meci între Paul și Cristian.

Pentru Alcaraz urmează Musetti în semifinale. Italianul mai fost de două ori mâncat de viu de Alcaraz sezonul ăsta, de fiecare dată pe zgură. Dacă e să ne luăm după meciul de aseară, Lorenzo ar face bine să vină la meci cu cască și cu genunchiere. Sau cu Nadal ascuns în geantă. Spaniolul e de acum în plin sprint spre al doilea titlu la Paris. Îl ajută, ce-i drept, și faptul că toți ceilalți mari favoriți sunt înghesuiți ca-ntro telecabină în cealaltă parte de tablou: Sinner, Djokovic, Zverev, plus jongleurul mingii riscante, nebunul de Bublik. Dar la ce distracție a fost aseară pe Chatrier, sunt convins că toți cei patru au respirat ușurați că îl evită pe Carlitos pentru alte măcar 5 zile. 

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.

Tenisul este cel mai bun argument că rezultatele în viață nu au nicio legătură cu tipologia esteticii conform regulilor de frumusețe unanim acceptate pe Glob. De exemplu, Tiafoe pare gata de Jocurile Olimpice chiar și când urcă-n tramvai acasă la el, în Hyattsville. Bicepsul omului nostru are cont propriu de Instagram, gambele i-s pe postere în sălile de fitness din toată lumea, iar când se-ncovoaie parcă-i discobolul din legendele olimpice. 

Totuși, ceva se pierde pe traseu. Undeva, între cortex și rachetă, lui Frances i se rupe racordajul. 

Alt exemplu: în fața lui Tiafoe a fost azi Lorenzo Musetti, italian care pare ieșit dintr-o reclamă vintage la Porsche 911. Are părul cârlionțat și moale ca o prăjitură cu piersici și unul dintre puținele reveruri cu o mână din circuit – deține și Tistsipas așa ceva, dar nu prea apucă să-l folosească. Ei bine, Musetti – cu eleganța și estetica lui aproape perfecte, e depășit lejer la capitolul rezultate de Sinner, coleg de Cizmă care fizic arată ca un espresso tras prea lung. Și există o formă de nedreptate cosmică în faptul că Lorenzo, cu fizicul lui de actor cu casă pe malul Lacului Como, trage din greu în lumina difuză a circuitului, în timp ce Jannik e numărul 1 mondial, deși arată ca un adolescent care a crescut prea repede, cu oase care n-au apucat să se înțeleagă între ele.

Musetti pare decupat dintr-o revistă lifestyle: elegant, aerat, cu un rever despre care ni se tot spune că n-ar trebui să mai funcționeze în tenisul modern, dar o face, Doamne-ajută, hei, hei. Și tocmai de-aia frustrarea crește în tăcere: când îl vezi cum dansează pe zgură și scoate un punct de pe linia tribunelor fără să-și miște un fir de păr din coafură, te întrebi de ce nu e el cel care umple stadioanele și de ce nu e posterboy-ul unei generații. Răspunsul e simplu: pentru că Sinner joacă tenis cu precizia unui bisturiu într-un tenis modern care premiază eficiența, nu estetica.

(Nu mă provocați să vă zic de Medvedev, că-l ia cu sughiț și nu înțelege de ce).

Și totuși, în ziua asta cu soare de la Paris, Musetti a fost mai mult decât elegant. A fost și eficient. L-a bătut pe Big Foe fără să-și iasă din fire, fără să ridice vocea, fără să rateze cu reverul. Un pic de balet într-un sport tot mai des dominat de powerlifting. Și poate că Sinner o fi locomotiva Italiei, dar azi, pe linia 1 de la Roland-Garros, a trecut Musetti. Ce-a făcut azi Lorenzo a fost poezie aplicată: l-a întins pe Tiafoe la serve, a tras cu backhand-ul ca-n filmele alb-negru, iar când a venit timpul să-l pună la somn, a făcut-o cu blândețea unui violonist care închide cutia după concert. Scorul final al partidei, 3-1 la seturi, nu spune totul (de-aia suntem noi pe-aici, mulțumim pentru atenție și grijă la trafic), dar lasă destule urme. În plus, pe lângă faptul că salvează estetic tenisul, Musetti face și dezinsecție fără substanțe chimice periculoase. În optimi, îl scosese pe Holger Rune, etern adolescent cu privire de rățoi supărat și nervi strașnici în loc de backhand. Și știm de mult timp deja că orice eliminare a tămbălăului danez merită aplaudată. Cu o singură mână, desigur.

De partea cealaltă, Tiafoe a trecut prin toate stadiile negării. N-a jucat rău, ba chiar pe alocuri a alunecat pe țărână ca un campion la patinaj artistic, deși el folosește zgura în State ca să o așeze la soclul stâlpilor de gard. Dar apoi s-a agitat, a strigat, a bombănit și-a evocat sfinți cu voce joasă, apoi cu voce tare, apoi cu dicție perfectă, spre bucuria tuturor lingviștilor din tribune. American fiind, are omul un ghinion: de când cu filmele de la Hollywood, îl înțelege toată lumea, indiferent de naționalitate. Nu mai poți să-njuri și tu ca omul, că te iau ăștia la binoclu.

Așadar, avem un semi finalist nou la Paris. Lorenzo Musetti. Iar dacă aveți impresia că e doar o flacără, amintim că omul a făcut semifinală și la Wimbledon anul trecut. Cu același aer de băiat care-a înțeles că tenisul nu-i despre a rupe rachete, ci despre a câștiga meciuri fără să transpiri inutil.

Doar că vine Alcaraz. Și-aici, Lorenzo e posibil să aibă nevoie de ceva în plus. Eleganța și eficiența nu-s destule când ai de tras la 200 de metri plat. 

La Roland-Garros, timpul nu se mai măsoară de ceva vreme în secunde, ci în ceva mai palpabil: în ultimiii 20 de ani, ceasul n-a avut limbi, ci a ticăit luând ca reper victoriile lui Rafa, iar de acum pare că mutăm unitatea de măsură și-o transformăm în victoriile Igăi. Fiecare meci al polonezei (unele dificile, altele ceva mai relaxate, ca azi) e o creangă în plus în copacul care-și înfige rădăcinile furios, dar invizibil sub zgura de pe Chatrier. Chris Evert, care ține recordul de victorii consecutive la Paris – 29 – începe probabil să caute niște formule diplomatice pentru ceea ce urmează. Iga are 26 și pare că o ajunge din urmă încet, dar sigur, așa cum urcă zgura pe șosete în timpul unui meci jucat pe 30 de grade plus.

Azi a fost rândul Elinei Svitolina să afle ce înseamnă să joci împotriva unui algoritm uman cu chip de copil care n-a știut să facă diferența când era mic între Chopin și top spin. A încercat, nu zice nimeni că nu. A alergat, a luptat, doar vine dintr-o nație care de ceva vreme știe cum e cu astea. Dar a părut că se bate cu umbrele propriilor limitări mai mult decât cu mingile polacei. În primul set, scorul s-a oprit la 6-1, lucios, necruțător, fără muchii pe care să te agăți.

În al doilea set, Sveta a încercat o răscoală discretă, dar Iga a scos de la naftalină tenisul ăla de centură neagră în geometrie, cu forehanduri arcuite precum cârlionții lui Gaël Monfils, aflat în tribună într-un amestec de speranță și acceptare. S-a văzut pe zâmbetul discret cu care i-a întâmpinat Elina privirea: „Dragul meu, începe să nu mai fie despre scoruri. E despre a fi parte din acest minunat sport care ne-a oferit atâtea, cutare și cutare”.

În fața Igăi, încercările de revoltă sfârșesc, de obicei, ca pancartele în ploaie torențială. Doar două mingi la rând a greșit Elina într-un set echilibrat și a fost destul: Iga a tras aer în piept, și-a reglat șepcuța care-i ascunde obrajii roșii și ochii mereu rușinați de ce poate să facă atunci când lucrurile-i ies și a început să muște din teren ca o pisică flămândă care dă iama-n crănțănele. Break, forehand în vinclul terenului, ochi de șoim și break la 6-5. Apoi, fără să ceară permisiune, a închis setul urgent și a plecat de pe teren cu figura aia de elev care tocmai a terminat o dictare fără greșeală și acum se uită la tine mirat că ești impresionat de performanță.

La final, Iga a ridicat mâna cu o economie de gesturi care a transpirat încă o treabă dusă la capăt. Nu o bucurie exultantă – oricum nu știe poloneza de-astea – ci o bifă pe o hartă interioară care duce, poate, spre al patrulea trofeu consecutiv la Paris. Și în epoca Netflix, să ai un serial cu o eroină în sezonul 4 în derulare e aur curat.

Urmează în semifinale Sabalenka. Din nou. Duelul care a devenit deja coloana vertebrală a circuitului feminin și pe marginea căreia se nasc coastele astea care împung ca ghimpii: Andreeva, Jasmine și nu numai. Swiatek–Sabalenka e deja pe afișele mari, e genul de meci pe care, dacă îl ratezi, îl vezi rușinându-te la reluări. Nu-s neapărat cele mai spectaculoase și în mod cert nu-s cele mai șarmante jucătoare din lume – fiecare robot joacă cu și în ciuda propriilor defecte – dar pe ele ni le-a dat tenisul după tranziția dinspre surori spre Halep, cu astea defilăm. Și trebuie să ne obișnuim: se preconizează încă minimum zece ani de sequel-uri, mardeli, plot twists, calibrări ale țestei, hăuleli și rachete sol-sol. 

Head-to-head-ul spune 9-5 pentru Iga. Pe zgură, raportul e 5-1, tot pentru ea. Dar nu e totul alb-negru – ba chiar aș îndrăzni să spun că-i mai degrabă portocaliu. Zgura cere pași mărunți, derapaje controlate și decizii mari. Swiatek pare să fi reintrat în pantofii perfecțiunii exact la timp. Sabalenka, de partea cealaltă, vine în semifinală după un traseu fără set pierdut și care n-a lăsat multe semne de întrebare – poate doar niște zgârieturi superficiale în meciul cu Zheng, despre care citești un pic mai jos. Se anunță o semifinală cu parfum de finală. 

Zheng o bătuse pe Sabalenka la Roma în urmă cu două săptămâni, iar noi, aflați încă sub oboseala mentală a alegerilor care ne-au dat de pereți în ultima jumătate de an, am îndrăznit să visăm la un sequel cu final diferit. Dar, cum se întâmplă des în tenisul feminin, faptul că scenariul pare așezat și cu fundiță roz înseamnă că lucrurile se vor întâmpla fix invers. Întrebați-o pe Pegula, care ieri a luat bătaie de la o tipă care la începutul turneului se clasa pe o poziție care nu-i permitea să intre pe lista de calificări a turneului de la Cluj.

Așa, cu Sabalenka. Aryna s-a calificat în a doua semifinală de Roland-Garros din carieră, după un 7-6, 6-3 care nu sună a thriller, dar conține suficientă dramă cât pentru o miniserie HBO despre gestionarea emoțiilor în tiebreak-uri, că tot a renunțat Netflix la telenovela-documentar despre tenis.

Zheng a început cu acel elan specific jucătoarei care știe sigur că poate, că doar a trăit-o pe pielea ei. A făcut break, a condus, a părut că-și amintește exact toate setările pe care și le-a reglat la Roma. Publicul francez, căruia-i plac țările agresive cum îi place Cola-n vin, începuse să freamăte. Zheng a condus 3-1 și 4-2, doar că în tenis, ca-n viață, amintirile sunt bune doar dacă le poți repeta sau înveți ceva din ele. Iar când Aryna a reușit primul break, s-a terminat cu nostalgia.


Un moment de cotitură mentală a avut loc la 4-4 în primul set, când Zheng s-a agățat ca înecatul de salcie de o verificare neinspirată de urmă (situație care s-a mai repetat și-n setul al doilea, apropo). Sabalenka a profitat, a împins setul în tiebreak și, de acolo, n-a mai privit înapoi. A câștigat șapte din ultimele opt puncte cu lejeritatea unui operator de buldozer care netezește o potecă de munte.

Setul doi a fost doar confirmarea că între încrederea de beton de la începutul meciului și realitatea mentală e o distanță de câteva game-uri pierdute la rând. Zheng a încercat să țină ritmul, dar între încercare și execuție s-a căscat ditai hăul. Două break-uri pentru Sabalenka, un backhand rătăcit în fileu ca omagiu adus Romei și gata. Cele două ore de abonament pe zgură s-au terminat la fix cât să apuce oamenii să facă terenul pentru următorul meci.

În semifinale, Sabalenka va da probabil peste Iga Swiatek. O altă adversară care ar putea să-și aducă aminte că a mai bătut-o odată (de nouă ori, mai exact) pe Sabalenka. Spoiler: în 2025 nu mai e suficient.

---