Dacă am învățat ceva din deceniul de cronici care precede acest text, acel ceva e că nu am văzut niciodată totul, deși de la un moment dat încolo eram din ce în ce mai tentat să spun asta.
Mai erau cam trei sferturi de oră până la miezul nopții la New York, s-a făcut 1-3 în setul al cincilea, iar 20.000 de oameni s-au ridicat în picioare pe Arthur Ashe ca să-l aplaude pe Djokovic pentru că a câștigat un game cu argentinianul Navone. Nole are 39 de ani, a văzut ce era de văzut, a câștigat ce era de câștigat, ba chiar, în multe cazuri, a câștigat și ce nu era de câștigat. Dar să fie aplaudat pentru un amărât de game nu-i tocmai aria sa de acoperire. Și totuși, acum, la ultimul Slam al anului 2026, stă în spatele liniei de fund, după patru ore de chin pe care nici măcar corpul lui nu-l poate căra în spate. Are lacrimi în ochi, lucru pe care l-am văzut rar spre niciodată în repertoriul sârbului, dar face cumva să nu le ascundă, fără însă să le arate evident.
Matthew Stockman/Getty Images
Ca să înțelegem ce se aplauda pe Ashe în momentul respectiv trebuie însă să derulăm caseta cu trei ore și jumătate înainte. Deși vedeam lacrimile de la capătul tunelului, corpul își începuse pledoaria mult mai devreme. Vizibil deranjat de o afecțiune probabil stomacală, Nole a vomitat pe teren, a tras dintr-un inhalator, a înghițit pastile, iar l a un moment dat s-a întins pur și simplu pe betonul american, în speranța că cineva oprește timpul, că începe ploaia, că vine Apocalipsa, că se întâmplă orice care să-l scoată din starea fizică îndoită în care era. Bașca spatele nu l-a mai lăsat nici măcar să servească spre final, lovitură pe care Nole o execută impecabil și-n somn după douăzeci de ani în care și-a antrenat memoria musculară.
Mike Stobe/Getty Images
Novak Djokovic a intrat în meciul ăsta dintr-o fereastră de oportunitate, cum zic brokerii. Sinner zace cu genunchiul la uscat, Alcaraz era nejucat de patru luni, iar tabloul părea deschis ca o poartă de grajd trântită de vânt. Slamul cu numărul 25, pe care-l vânează de trei ani, n-a părut niciodată mai la îndemână. Însă nici el n-a venit la New York în forma vieții: în ultimul său turneu, cel de la Cincinnati, a pierdut primul meci cu Tirante, lățit și acolo de căldură. Pe vremea în care s-a apucat Nole de sportul ăsta, încălzirea globală nu trimitea ghețarii din Himalaya să măture sate.
Azi, Nole a pierdut primul set la tiebreak, a revenit și le-a luat pe următoarele două, iar la 2-1 la seturi lucrurile arătau exact cum ne-am obișnuit în meciurile de cinci seturi pe care le treieră sârbul: deși ros evident de vremuri, bătrânul lup croșeta tacticos și era la distanță de un set să rezolve cazul. Problema lui Djokovic n-a mai fost însă adversarul de 25 de ani are mișuna dincolo de fileu, cu tot respectul pentru Mariano Navone, care încerca și el să ignore frica inerentă care te lovește când te prinzi că mai ai puțin și escaladezi ditai peretele de stânc. De data asta, Nole s-a luptat cu propriul corp, până acum baza aventurilor sale în lumea minunilor.
Julian Finney/Getty Images
Așa că eram pe la 1-3 în decisiv când publicul american, care l-a fluierat ani de zile fiindcă Nole îndrăznea să-i bată pe Federer și pe Nadal, care l-a huiduit când a fost descalificat pentru că a plantat din greșeală o minge în gâtul unei arbitre, s-a ridicat și-a aplaudat pentru un game. N-am simțit-o ca pe o expoziție gratuită de susținere pentru un jucător și nici ca sprijin în sensul clasic al termenului: era evident la acel moment că nu mai era nicio victorie de împins. A părut pur și simplu că oamenii îi mulțumeau. În felul său, gălăgios și mereu ignorant, publicul american a tratat momentul cald, cu un fel de ovație de care un jucător nu și-ar dori niciodată să aibă nevoie.
„Am detestat aproape fiecare moment petrecut pe teren”, a spus Djokovic după meci. Greu de citit și de ascultat asta, mai ales că bucuria jocului e cam singurul lucru care-l mai ține-n transă pe sârb. Omul care a făcut o profesie din suferință și adversitate și care a câștigat turnee cu abdomenul găurit a „detestat” terenul de tenis, singurul loc din lume unde s-a simțit mereu acasă.
Matthew Stockman/Getty Images
Ultima dată când Nole a pierdut în turul întâi la un Slam era în prin ianuarie 2006, iar la New York a trecut de prima zi de 20 de ori din 20 de aterizări. Azi, după ce s-a chinuit vizibil, a plecat de pe teren trimițând bezele, inimioare și autografe în tribună, fix ca după o victorie. Nimeni nu a avut curajul să-l întrebe frontal dacă a fost ultima oară, deși mulți aveau necrologul pe jumătate scris încă din setul al patrulea.
A spus, cândva, că vrea să încheie la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. Alea-s în 2028.
Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
Discover more from Cronici. Satire. Șarje.
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
