Asta e rețeta marilor turnee de tenis. Ești convins că acolo lucrurile sunt cumva așezate, că vei căsca ochii la cele mai tari sferturi și semifinale și că din spuma acelor jocuri se vor ridica talentele alfa. Acele talente dintre care, după o finală care va dura ore și obligatoriu va conține set decisiv cu super-tiebreak, vom bate din falange pentru câștigător. The winner takes it all. Analizăm clasamentele, comparăm statistici, aruncăm un ochi și pe head-to-head, ne ducem și pe atuurile și minusurile fiecărui combatant, adică demonstrăm că ne place fenomenul, nimic suplimentar. Căci, în realitate, habar nu avem ce se va întâmpla. Efectiv.
Mi s-a întâmplat să plec în grup organizat la pădure pentru picnic și, după ample despachetări, să constatăm râzând în serie și în paralel că am uitat micii acasă. Îi lăsaserăm orfani, la domiciliu. Acum se realizează spoturi publicitare pe temelia acestei poante, însă e cu adevărat gustoasă dacă o trăiești. La fel e și cu Grand Slam-urile – faci predicții, știi cine e în trend și cui i-ar pica de minune să se revanșeze după ultima reprezentație de anvergură, însă apare acel ceva pe masa de campanie. Un ingredient anume. Je ne sais quoi, ca să mă exprim pe limba organizatorilor.
Burak Akbulut/Anadolu via Getty Images
Meșter, care e cu adevărat aplicat, deoarece e primul interesat să-i prospere business-ul, ne-a avertizat că există o oarecare Boisson căreia la naștere i-a fost extirpat simțul umorului. Nu știe și nici nu vrea să învețe care e treaba cu gluma. Nu are nici 16 ani ca să te gândești că e pe valul unei precocități foarte spicy, e fix la vârsta la care intră în casă fără să bată la ușă, nu salută și îți știe și pe dinafară cifrul seifului. Apoi, te afli la mâna destinului – ori doar pleacă în trombă, lăsându-te chel, adică doar pe mâna pilonului trei de pensie, ori forțează nota. I se pare că ai opus rezistență și se simte nevoită să ia măsuri. Tulai!
E franțuzoaică, abia a împlinit 22 de ani, are rubrica prezențelor la GS-uri urlând a zerouri, dar se pregătește de sferturile ediției 2025. Elise Mertens, o ucraineancă, o altă reprezentantă a Hexagonului și – victimă de categorie grea – Jessica Pegula sunt surcele în urma ei. E un pachet de mușchi, se prezintă, așa cum scria și colegul Hângănuț, precum antrenoarele de fitness care peste noapte dorm printre aparatele de întins și umflat fibra. Zburdă și destule copilării din racheta lui Lois, dar fata nu pare să pună preț pe rumegușul de care va scăpa cu timpul. Căci trebuie să scape de balast. Poate și de aceea are membre de culturist. După fiecare meci, pentru fiecare eroare, din partea casei, flotări, tracțiuni și genuflexiuni, nene.
Ignorasem semnalul lui Mircea, mă păcălise prestația Jessicăi din primul set, un 6-3 de control, iar la 4-3 pentru americancă în manșa a doua mi-am zis că e interesant jocul domniței originare din Dijon și că dârzenia o va scoate de pe poziția actuală, 361 mondial. Ah, și că e interesant de văzut dacă va prinde tabloul și la Wimbledon. Numai că nu i s-a terminat jobul de pe malul Senei. A făcut break cu Pegula, a luat setul fără pic de remușcare și a plecat ca din tun și în decisiv: 2-0, apoi a salvat o minge de 2-4, pentru ca ultimele două game-uri să fie felii de thriller cu un public care își dopa favorita cu energie.
Andy Cheung/Getty Images
Se temea și mingea să nu aterizeze aiurea, atât de mare era concentrarea, iar presiunea de pe umerii nu la fel de lucrați ai numărului 3 WTA a plesnit. În urma unui smash nu grozav al franțuzoaicei, Jess, în încercarea unui lob de efect, a tras ostășește în fileu, iar Boisson servea pentru meci. Prima minge de sferturi după ce salvase patru de 5-5! A lansat lung în colțul terenului, finalista de anul trecut de la US Open a returnat, însă picase cu totul în plasa lui Lois. Lung de linie și marea surpriză a turneului a răsturnat periferia în buricul târgului. Aux Champs-Élysées…
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.
În mod uzual cauți prin agenda telefonică folosindu-te de cuvinte-cheie. Bine, se mai folosește – cu toate că e deja învechită – varianta “Ionuț Tinichigiu”, “Alina Unghii” sau “Vasile Înmatriculări” pentru diverse partide din afara circuitului oficial. Când mai e nevoie de un băiat pentru fotbalul de old-boys de pe sintetic, triezi prin telefon pe baza filtrului “fotbal”. L-ai cunoscut o dată, ați avut ceva chimie și, dacă tot nu e completă lista pentru mișcarea la finalul căreia zăbovești două ore cu halbele în față, îi împingi un apel. Nu-i mai știi vocea, dar dacă îl ai trecut astfel în listă, deja pare că-ți e dator.
E și aceasta o formă de socializare, dragi copii de pe Insta, TikTok și Snapchat. Vine cu riscuri la pachet: poți să transpiri în grup, să te întinzi apoi la bere. Numai necazuri.
Irina noastră, ultima ființă care ne poartă flamura la ediția curentă de French Open, avea pe undeva numărul Yaninei Wickmayer, o belgiancă de 35 de ani. Statisticile oficiale spun că ele jucaseră o dată acum 12 ani la un turneu din China. Au schimbat recent câteva mesaje, nu aveau loc pe tablou, dar au aplicat. Cu speranța cu care bagi CV-ul undeva la stat.
– Venim și noi să vă vedem de pe margine. Oricum nu avem încălțările la noi, se mai scuză unii pe care nu contezi, dar care apoi nu se mai dau duși.
Benoit Dopagne
Cum alte fete s-au retras înainte de a începe balul, Begu și jucătoarea din Belgia au călcat pe zgură, apoi pe grumaz două perechi cu șanse la câștigarea trofeului. Azi, după prânz, le-au picat în meniu o rusoaică, Rakhimova, și Siskova din Cehia. Și a început meciul. Și nu știm de ce s-a încheiat. Sau, mai exact, cum. Primul game a durat aproape jumătate de oră, un record absolut al actualei ediții din capitala Franței – 26 de minute, perechea româno-belgiană irosind 10 șanse de break. Jocul le-a revenit adversarelor Irinei și Yaninei, ba chiar și setul de întâlnire.
Outsidere și cu această ocazie, Wickmayer și Begu și-au zis că, în mod normal, sunt pe plus de la primele schimburi în turneu, că intrând ca “alternates” poți să simți și izul șlapilor cu care Danemarca venea la Europeanul de fotbal din 1992. Nu avea statut de calificată, a fost chemată de pe plajă și înșfăca trofeul. Irina și colega ei sunt deja în sferturi, iar pe cenușa roșiatică de la RG se poate obține și bronz. Pe brațe, pe spate, dar mai ales la gât.
Când se activează Coco până în inima celulei, indiferent de obstacol, ți se deschide în față tenisul care te poate converti. Ești cu fotbalul, obișnuiești să mărești pupila pe la baschet, baseball sau la volei? Eventual, încă faci diferențe între sportul alb practicat de bărbați și femei? Stai să vezi un solo al americancei așa cum ne tot promite în ultimii ani, și are prostul obicei de a se ține de cuvânt. Cu rusoaica Alexandrova a prins un set inaugural ca la marile festivaluri: i-a închis toate ambasadele curajului, i-a coborât forțat drapelul în bernă și i-a făcut și bagajul de mână.
– Hai, ieși prin spate, pe acolo nu avem camere de supraveghere!
Poate că o adversară cu pedigree ar fi ridicat măcar prosopul cât să arunce o privire în oglindă. Ekaterina suferă mult din cauza unui dezavantaj pe cale de dispariție: nu poate disimula. Dacă e afectată, i se contorsionează întreaga față, observi că e pe bune, știi și ce datorii are la întreținere și suni Ambulanța. Nu-i nimic fake sau distorsionat doar de dragul show-ului, e anti-prim-time, poate și de aceea a fost programată la începutul zilei. Interpretează un soi de amărăciune feciorelnică, mă așteptam chiar s-o întrebe pe Gauff dacă e musai să-i administreze acel 6-0 din debut. Diferența de valoare apărea sculptată pe frontispiciu, o vedeai încă de la intrarea pe Chatrier.
Cu toate acestea, șansele Cateluței de a atinge neprihănirea sunt nule. Tinde asimptotic spre acest orizont, ca să ne eschivăm metaforic. De pildă, la Stuttgart, acum două săptămâni, o pârpălea tocmai pe Jessica Pegula cu un maiestuos 6-0. A fost chiar 2-0 la seturi, iar în celelalte jocuri de la acest Grand Slam s-a bălăcit în acești parametri, distrându-se de ca și cum acest mare turneu ar fi fost cântecul său de lebădă.
Astăzi, în setul al doilea a încercat și varianta turbo, nici Coco nu mai tura la același nivel, iar cu puțină șansă ar fi coborât-o pe campioana în funcție într-o zonă mlăștinoasă. După ce a suferit un break, cu două duble greșeli, la 3-3, și-a luat tezaurul înapoi și a venit la un 5-4 de pe urma căruia n-a mai smuls decât trei puncte. Nici puse grămadă într-un game nu ar fi ajutat-o să se mai urnească din loc. 7-5 pentru numărul 2 mondial și doar Tour Eiffel își poartă nasul ceva mai sus decât simpatica rezidentă a statului Florida.
Postman Pat sau Super Mario (da, știu, e cu roșu, ziceam și eu). Prin această zonă a lumii desenelor animate mi-am permis să-l târâi pe liderul mondial venit la optimea cu Rublev după ce și-a demis designerul personal. N-am văzut niciun comunicat în acest sens, însă nici nu am nevoie de o asemenea confirmare. Șort albastru, șapcă de aceeași culoare și tricou de-un verde crud, între smarald și lăcustă, iată o combinație care merge la sporturile de echipă! Atragi atenția și încerci să copleșești subconștientul adversarului, trebuie să se simtă în inferioritate numerică, îl obligi să strige după ajutor. Mama, help!
Cum spuneam, neinspirată alegere, cu toate că îmi jurasem, după ce am remarcat cravată la cămașă cu mânecă scurtă pe domnul Radu Naum, că nu voi mai comenta opțiunile vestimentare ale personalităților. Deși face parte din program. Iar Mircea sigur mă va întreba încă o dată care-i treaba cu asocierea țoalelor și a nuanțelor. Eu însumi am călcat în străchini, mi s-a atras atenția în adolescență, chiar și mai târziu, și am rămas cu acești pori deschiși. Sunt vulnerabil și mă vulnerabilizează juxtapunerea cromatică gândită superficial. Nu vi se pare astfel? Nu trageți în criticul de conjunctură!
Dacă e să ne întoarcem la primul paragraf, strategia lui Sinner a funcționat perfect, cu toate că la tenis, cu banda găurită între terenuri, nu-i întâlneam utilitatea. Dar, într-adevăr, Rublev a fost surclasat în primul set de italianul care se întrece de la un meci la altul. 5-0 repede-repede, apoi minge de break și set, însă rusul s-a adunat ca la un semn și a bifat game. Unul. 6-1, numai că jocul lui Jannik creștea în consistență. Ce-i cu băiatul ăsta, la statura și motricitatea afișate, e incredibil ce tenis poate să pună pe foaie!?
Pe vremea subsemnatului, adică în anii ’80, când eram dus de mânuță la un teren de sport, uriașul italian ar fi fost respins cu aplauze. I-ar fi găsit antrenorul ceva, nu toată lumea se gândea atunci la soluții atipice, la fotbaliști de tip cheie franceză ca Brătianu II, ca să apelez la un exemplu oarecare. E ceva cu inteligență artificială în mișcarea șefului ATP, or Rublev, care n-a prestat un tenis slab, poate depune mărturie. Peninsularul e alien, n-ai cum să-l bați. Abia dacă mai poți visa să-i arestezi un set, Andrey sperând să tropăie pe acest hotar în manșa a treia. Degeaba. Suntem contemporanii amestecării marțienilor prin lanul de trestii gânditoare.
N-a făcut sport de performanță, cu toate că l-a dus cineva de mânuță pe un teren, luându-l imediat de cealaltă mânuță. Evident, ca să-l parcheze acasă. Ar fi fost împotriva firii să spui peste ani "Dănuț a reușit un hattrick", să fim cinstiți, nimeni nu și-ar fi cumpărat un tricou oficial al echipei favorite pe care să scrie Dănuț. Ce i-a mai rămas? Mânuțele îl ajută să dea exterioare literare și no-look-phrases. Face și radio, e util în felul lui.
