Am o veste bună și una proastă pentru adversarele Igăi. Cea bună ar fi faptul că azi a arătat, pentru vreo 40 de minute bune, ca proverbiala găină care trece autostrada, doar că pe timp de noapte, pe ploaie și legată la ochi. Deci se poate bate Iga la Roland-Garros, n-ar trebui ca treaba asta să rămână secretul pe care-l împart Simona Halep și Maria Sakkari, singurele care au reușit să stoarcă lămâia poloneză pe zgura de la Paris până azi.
Vestea proastă e că găina poloneză a trecut autostrada, chiar și-n condițiile astea vitrege de vizibilitate. Și că s-o bați pe Iga aici pare în continuare o misiune imposibilă. Uite, Rybakina nu a reușit s-o facă, chiar dacă la un moment dat avea 6-1, 2-0 și Iga începuse să vomite cărăbuși pe teren, căutând liniile de cod corecte pentru a-și băga radioul pe frecvență. Și chiar dacă Iga n-a mai pus mâna pe un trofeu de un an de zile, o secetă care în sectorul agricol ar fi echivalentă cu dispariția planetei așa cum o cunoaștem.
De altfel, începutul meciului a semănat cu un remake 4K al înfrângerii din 2019 cu Halep – 6-1, 6-0 în 45 de minute. Puteai să ai senzația că Iga a intrat în arenă cu două chibrituri în loc de picioare și cu serviciul de rezervă. 45% puncte câștigate pe primul serviciu și 7 duble greșeli – dintre care 3 în același game, parcă în semn de protest față de ideea de performanță – nu-s statistici demne de o regină. Mai degrabă de o jucătoare care tocmai a descoperit că Roland-Garros nu se joacă pe hard.
Adam Pretty/Getty Images
Și totuși, ceva s-a întâmplat după 1-6, 0-2. Nu știm dacă i-a intrat un update de soft sau dacă s-a conectat la Rafa Nadal prin placa din marmură de la marginea Chatrier-ului, dar Iga a început încet-încet să-și adune bucățile de șepcuță de prin țărână. A împins schimburile înapoi în colțul Rybakinei, a început să o fugărească și a scos-o din zona aia metalică de tăcere imperturbabilă în care Elena arată de parcă nu joacă tenis, ci face mentenanță la o sondă spațială.
Setul al treilea a fost un thriller, dar nu din ăla hollywoodian, ci mai degrabă o piesă absurdă de Beckett în care fiecare game se joacă la nervi și fiecare minge pare o ultimă șansă la viață. La 4-4, Iga a avut o minge de break. Rybakina a făcut o dublă greșeală. Publicul a început să murmure. Arbitrul a coborât, s-a uitat la urmă, a decis că mingea a fost bună. Game-ul s-a dus la Rybakina. Setul a continuat. Și totuși, finalul n-a fost al Rybakinei.
Julian Finney/Getty Images
Pentru că, atunci când ai de terminat un puzzle complicat, nu vrei să-ți cadă piesele pe sub masă. Și Rybakina, exact când era să-și scrie capodopera, a încurcat foile. A dat un forehand în aut, a ratat o scurtă pe care Iga a mâncat-o pe pâine și meciul s-a dus. Oricât de superficial ar părea, meciul a fost atât de strâns spre final, încât o simplă eroare a avut puterea de a o scoate pe Elena de pe orbită.
Swiatek ajunge în sferturi în propria sufragerie, iar acolo o așteaptă Elina Svitolina. Ucraineanca e în formă, dar și ea știe, în adâncul sufletului, că meciul începe de la 0–1 la seturi.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.
Nu știu încă să pun degetul pe momentul în care Jasmine Paolini s-a transformat dintr-o jucătoare de pluton în aspiratorul de trofee și de puncte de astăzi. Cert e că asta s-a întâmplat undeva la început de 2024, deci după finala pierdută la Cluj cu Blinkova (ehe, ce vremuri, mai știți când se plângea publicul de tenis că la Cluj nu vin, dom’le, jucătoare mari?) și înainte de cele două finale de Slam jucate de italiancă.
Ce știm e că, la Roland-Garros 2025, Jasmine era într-o formă mai solidă decât parmezanul în stadiu matur. Doar că azi, în optimi, s-a lovit de o altă veterană a supraviețuirii: Elina Svitolina. O jucătoare pe care o considerau mulți pe jumătate pensionată, reconvertită în activistă și mamă de Instagram, dar care între timp pare mai pregătită de performanță decât era înainte de era Monfils și care a trântit-o pe Paolini de zgură la capătul unui meci care, la un moment dat, părea pierdut de ucraineancă în cel puțin două limbi de circulație internațională.
Pentru că Jasmine a avut nu una, nu două, ci trei mingi de meci în setul secund, toate ratate cu generozitatea unei nonne napoletane care-ți mai pune niște paste, că doar ai slăbit de la efort. Elina le-a salvat pe toate cu calm și a întors meciul în stilul său clasic: a rupt ritmul, a împins jocul în tiebreak și acolo a tras obloanele.
Setul trei, care ar fi trebuit să fie decisiv pe câmpul de luptă, s-a dovedit o formalitate pentru Elina. Dacă Paolini ar fi avut un buton de eject, l-ar fi apăsat după primele două game-uri. Elina, încruntată, cu tricoul ud și mersul ăla apăsat, de felină care sare în apărarea puilor, a continuat să lovească acel ca și cum nu ar fi fost niciodată în dubii. Ca și cum mingile de meci ale italiencei n-au existat decât în imaginația noastră. E și ăsta un talent aparte: să ignori cu bună știință evidența pentru a nu-ți afecta viitorul emoțional.
La final, Svitolina s-a calificat în sferturi la Roland-Garros — da, fix ea, la aproape 31 de ani, revenită din absență cu bagaj emoțional complet, în timp ce Paolini va rămâne în Top 5 la finalul turneului, dar cu o nouă amintire din seria „ce-ar fi fost dacă?” Mai departe, Elina o așteaptă, probabil, pe Iga Swiatek. Dar dacă v-ați învățat minte până acum, știți că nu e bine să pariați împotriva femeii care a învins și lăuzia, și traumele, și tenisul, și setul în care adversara a avut trei mingi de meci.
Deși America mustește de jucători de tenis care se nasc, cresc și bat în valuri, de la Roddick încoace am cam fost apărați de tsunami-uri americane de digul elvețiano-spaniolo-sârb care a făcut față oricăror provocări cât a fost în garanție, vreme de vreo 20 de ani. E adevărat că nici Isner, Tiafoe, Opelka sau Fritz n-au fost tocmai material de soclu, însă nou-veniții Ben Shelton, Nakashima și Basavareddy mai au timp să ne demonstreze că știu cu săpăturile.
În toată povestea asta, Tommy Paul rămâne unul dintre misterele tenisului actual. Dacă-l iei la bani mărunți și faci stop-cadru pe ce și cum joacă, ai băga mâna-n foc că se bate la titlu la toate Slam-urile. Un talent masiv, expoziție de tehnică și tactică, Tomiță n-a prins încă Top 5 mondial pentru că – nici nu știu cum s-o zic să nu pară că-l înjur degeaba – a avut o viață extrasportivă tumultuoasă. Pe românește, și-a băgat picioarele-n propriul talent. Dar are abia 28 de ani, timp ar mai fi.
Azi, în optimi la Roland-Garros, s-a răcorit pe spatele ultimului australian în viață. Alexei Popyrin n-a venit neapărat să piardă, dar a fost eliminat cu 6-3, 6-3, 6-3, scor care arată a combinație de seif. Dacă Roland-Garrosul ar fi un cazino, Păulică ar ști deja care-i combinația câștigătoare.
Meciul? Curat. Bine șters, mai exact. Meci de turneu în care unul vrea și altul speră. Popyrin a reușit câteva puncte de highlight reel, dar în rest s-a zbătut fără oxigen, cam cum pare atunci când îl vezi în acțiune în general. A salvat doar una din cele 6 mingi de break avut de Tommy, n-a pus nicio presiune reală pe serviciul advers și a părut, în general, mai aproape de iarbă decât de zgură, mental vorbind.
Tommy, în schimb, a fost cinic, curat, prezent. 27 de winnere și 22 greșeli neforțate, sub două ore de tenis fără ocolișuri. A fost una dintre acele zile în care totul i-a ieșit. Sau, mai exact, una dintre puținele zile în care a făcut el tot ce trebuie ca să-i iasă.
Urmează Alcaraz. Dacă e să comparăm spectrul emoțional al celor doi, avem de-o parte un american rock’n’roll cu 7 tatuaje, de cealaltă parte un spaniol cu playlist-ul aranjat de o trupă de flamenco. Dar meciul va fi, cel mai probabil, un mix inspirat în care Paul va termina cu un evantai înfipt în creastă.
Înainte să-i fie greu pentru că așa-i croit sportul ăsta, dedicat acelora dintre noi care reușesc să treacă rapid peste mingi strâmbe, puncte greșite, game-uri proaste și meciuri împuțite, lui Alcaraz trebuie să-i fie greu simplul gând că trebuie să se ridice mereu la înălțimea cerințelor noastre, a celor de pe canapele. Știi că intri pe Chatrier nu doar să bați și să te califici în turul următor, oricare ar fi el, ci să-i confirmi alegerea celui care tocmai și-a comandat tricoul tău în dungi de pe site-ul oficial Nike.
Și nu trebuie să-i confirmi doar prin rezultat – ba chiar un scor plictisitor, de genul 6-1, 6-0, 6-2 stârnește colțuri îndoite ale gurii – ci trebuie să inventezi lovituri, să te reinventezi, să alergi, să prinzi mingi imposibile. Alcaraz e un soi de stand-up comedian care n-are voie să repete setul de glume, chiar dacă are două reprezentații pe seară. Cea mai tare fază (pentru el) e că-i iese. Cea mai nasoală (pentru adversar) e aceeași: că-i iese. Și-i iese enervant de bine, apelând la un joc echilibrat, flexibil, atletic, fără să înfunde mingea cu tunul.
Paranteză nesolicitată: gurile rele ar zice că și cronicarii voștri favoriți trebuie să vă țină-n priză fix la fel, doar că noi folosim metafore în locul scurtelor. Ba chiar noi avem mai multe meciuri pe zi – practic ne ține-n priză faptul că premiile sunt mai mari decât ale sportivilor. Bravo nouă.
Astăzi, în colțul challengerului s-a prezentat Ben Shelton – versiune de Florida a unui baschetbalist reconvertit. Înarmat cu serviciile-ștampilă de 250 de km/h și cu încredere cât să umpli trei Grand Slam-uri, Ben a dat cu mingea de zid, doar că zidul era viu, spaniol și n-avea niciun chef să plece acasă. Shelton a câștigat, totuși, un set. Ceea ce, judecând după contextul parizian, e echivalentul unei revoluții reușite pe jumătate: a prins Bastilia cu lacătul întredeschis, dar n-a știut cum se deschide ușa.
Carlos l-a ținut în curent continuu: l-a plimbat stânga-dreapta, l-a forțat să trimită cu boltă. Ba o scurtă care părea gif din alt sport, ba un lob cu parfum de Năstase, ba o mostră de fair play old school. Apropo, Alcaraz și-a câștigat încă o halcă de fani azi după ce i-a dat lui Shelton un punct pe care arbitrul i-l dăduse inițial lui: Ben a încercat un passing shot, iar Carlos a agățat coțofana aruncând racheta spre minge. N-a observat arbitrul, dar a recunoscut el fără să-l întrebe nimeni. Știi, Alcarazul n-are nevoie de puncte câștigate pe șmecherie când le poate lua pe merit, cu zâmbetul pe buze și trofeele pe răboj.
La final a fost 7-6, 6-3, 4-6, 6-4 pentru Carlitos, un scor care în esență pare un pic mai strâns decât a fost meciul în sine. Shelton a împușcat un set și s-a uitat apoi în oglindă ca-n Black Mirror – n-a văzut nimic. Iar Alcaraz merge în sferturi să joace cu alt american, Tommy Paul. Da, a fost un Roland-Garros foarte bun pentru americani. Ceva ce n-a mai văzut zgura de la Agassi încoace.
Rămâne de văzut dacă Tomiță Paul știe să joace pe zgură. Știm deja că Alcaraz știe să joace pe toate planetele.
La Roland-Garros vremea e schimbătoare, mingile sar ciudat din zgura aia mereu incertă, iar capetele de serie au obiceiul să cadă ca frunza de plop în noiembrie. Dar din când în când, lucrurile se întâmplă așa cum zice hârtia, iar jucătoarele nu se mai împiedică de propriul trecut. Azi a fost rândul Arynei Sabalenka să-și exorcizeze una dintre fantome, în același timp în care Amanda Anisimova s-a mai rătăcit nițel prin pădurile învolburate ale consistenței..
Înaintea meciului din optimile Roland-Garros-ului, Anisimova avea 5-2 în meciurile directe. Ultima oară o bătuse pe Sabalenka la Toronto în 2024 în două seturi rapide și atât de seci, încât părea că americanca are o telecomandă secretă care-i îndoaie forța bielorusei. Doar că telecomanda a rămas astăzi fără baterii.
Anisimova a început cuminte, poate prea cuminte. Poate n-ar fi trebuit să citească h2h-ul înainte. Poate a simțit și ea, ca noi, că a fost invitată din greșeală la un meci care nu o mai avea în rolul principal. Setul întâi a fost o bătălie strânsă, cu break și rebreak, dar când a contat cu adevărat, Sabalenka a strâns pumnul și nu i-a mai dat drumul.
Sabalenka a făcut apoi ca setul al doilea să arate ca o formalitate. 6-3, fără panică, fără dubii, fără să clipească. După meci, Aryna a declarat că s-a concentrat să-i taie ritmul Amandei – în traducere liberă, n-a mai lăsat-o să respire. În tot acest timp, Amanda Anisimova a avut scurte momente în care a părut că-și amintește cine e – adică o jucătoare care a ajuns în semifinale la Roland-Garros când avea 17 ani și era considerată o Maria Sharapova fără vocale ascuțite. Doar că aceste scântei s-au stins rapid în fața unui perete de forță și concentrare.
În sferturi urmează Qinwen Zheng, una dintre minunile tăcute ai tenisului feminin de astăzi – ca dovadă, nu i-am scris încă nicio cronică de la ediția asta a turneului, deși fata și-a văzut în liniște de treabă și de cosit glezne. Chinezoaica joacă un tenis tăios, modern, discret și periculos. Periculos mai ales pentru Sabalenka, care n-a ajuns niciodată în finală la Paris. De văzut.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
