Cunoaștem deja caznele Irinei în tenisul mondial, i-am fost alături în ultimii 12 ani, călătorind în paralel într-un tren cu vedere directă la atelierul în care a noastră-și duce veacul forjând metale grele. La un moment dat, inspirat de faptul că Ons Jabeur era denumită Ministra Fericirii, am denumit-o pe Irina Ministra Muncii, în contrast. Așa am construit deja jumătate de guvern, că tot se chinuie ăștia să ne conducă și nu se bagă nimeni să aibă onoarea. Ministra Muncii, doamnelor și domnilor, pentru că Irina a avut mereu tendința de a transforma meciurile în suplicii pe care tot ea și le ducea, apăsat, în spinare. Așa că, ajunsă la 35 de ani, a noastră trage la galere de mai bine de cincisprezece ani, a fost cândva locul 22 mondial, iar anul trecut, imediat după ce câștiga turneul de la Iași, s-a oprit brusc pentru nouă luni. Motivul a fost cât se poate de omenesc: Ministra Muncii a avut nevoie de o pauză. Se chinuia cu corpul și cu mintea, tenisul ajunsese să însemne o bătălie zilnică cu propriile limite, iar Irina a simțit nevoie de liniște. Așa că și-a luat, după o viață de pontaj neîntrerupt, cel mai lung concediu medical din carieră. S-a întors însă la forjă în aprilie anul ăsta, fiindcă oamenii ca ea nu se pricep să stea acasă.
Revenirea n-a fost tocmai praf pe ceas, pentru că-i dificil să te reglezi la fusul orar al circuitului atunci când joci acum cu adversare cărora, la o adică, le puteai băga suzeta-n gură la botez. Dar acum o săptămână, la Bad Homburg, tot pe iarbă, Irina a făcut o mișcare care a vuit până-n State, în special pentru că doar Statele mai vuiesc când pierde Venus Williams: a venit din calificări și a învins-o pe colega de 46 de ani într-un meci jucat de două supraviețuitoare care încearcă să demonstreze că tenisul e mai ales sportul minții și mai puțin al flexibilității fibrelor musculare. După meciul ăla, Wimbledonul părea s-o aștepte cu brațele deschise. Doar că tabloul i-a scos în față omul nepotrivit, pe suprafața nepotrivită, la momentul nepotrivit.
Acum opt ani, în 2018, o britanică de nouăsprezece ani pe nume Katie Swan o trimitea pe Irina Begu acasă din primul tur de la Wimbledon după ce-i livra subcutanat două seturi 6-2. Katie era văzută atunci ca o speranță a tenisului britanic într-o epocă în care Emma Răducanu încă dormea cu rachete din pluș, iar Johanna Konta – chiar, ce-o mai face Konta? – se cățăra pe locul 4 mondial. Azi, pe exact aceeași iarbă, eventual ușor mai avansată tehnologic datorită sculelor de grădinărit modernizate, aceeași Katie, ajunsă între timp la 27 de ani și trecută printr-un purgatoriu de accidentări la spate care aproape i-au pus cruce carierei, a repetat figura aproape la virgulă: 6-4, 6-4 într-o oră și 24 de minute. Cu toții avem datorii neplătite în viață, dar alea pe care soarta te face să le încasezi de două ori în același loc sunt cele mai dureroase.
Asta era Katie Swan la meciul din 2018 versus Katie Swam în meciul de azi. Foto de la Getty Images:
Meciul n-a avut mari răsturnări de situație. Împinsă de propriul public pe propriul gazon, în curtea din spate a națiunii care a pus iarba-n tenis, a servit curat și a ținut mingea în teren exact cât trebuia. Irina a ținut steagul sus, corect și fără excese, dar s-a îndoit sub presiune pe propria servă fix câte o dată în fiecare set. A fost destul ca Swan să ia două break-uri și să fugă cu seturile-n brațe către vestiare, generând în sfârșit și niscaiva bucurie în tenisul britanic după ce restul fetelor Regelui au căzut ca spicele sub combina agricolă în aceste prime două zile de turneu.
Cu Irina afară, după Jaqueline Cristian eliminată cu o zi înainte, România mai are pe tabloul principal de simplu două nume: Gabriela Ruse și Sorana Cîrstea. Și nu ne prea plângem când vine vorba de Wimbledon, pentru că ni se pare în continuare normal să pierdem pe iarbă. Știm că, la noi, iarba se folosește la furajat vaca, nu la tenis, deci fiecare țară cu tradițiile ei. Gazon pe care să înveți tenis n-am avut niciodată, deci nici pretenții n-avem. Frumoasă scuză, ne-a ținut cald vreo trei decenii. Numai că de când Simona a ridicat trofeul la Wimbledon în 2019, scuzele astea nu ne mai ies din gură chiar așa ușor. S-a dovedit, măcar o dată, că se poate călca pe iarbă fără să te amendeze nimeni. Ba din contra, ar zice contabilii Simonei.
Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
Discover more from Cronici. Satire. Șarje.
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
