---

Paolini pare o jucătoare ușor de adus înapoi în formă. Încerci două-trei opțiuni clișeistice care merg cu orice italian și ziua e semnificativ mai bună. Simte că a câștigat vreo ceartă cu cei de acasă și apa curge mai clar în pahar. Reușește chelnerul să nu îi pună ketchup lângă pizza și iarba de pe terenul pe care calcă e brusc mai compactă și mai primitoare. Zâmbește din nou, strânge pumnișorul, iar părul creț ca o coamă de leu-minion e înapoi la strălucirea din vremurile în care înconjura trofee la Roma și Dubai. 

Dacă nu ai cunoștințe de reguli culinare din peninsulă și nici nu poți lua legătura cu unul dintre apropiații ei mai puțin versați în arta dezbaterilor, poți să o așezi într-un meci din a doua săptămână de Wimbledon și să îi pui dincolo de fileu o jucătoare suficient de bună cât să îi stârnească orgoliul, dar suficient de necoaptă cât să se simtă în postura de a fi cea care decide când se întoarce pizza în cuptor și când e cazul să fie împărțite feliile către meseni.

După ani întregi de copilărit într-o țară care nu dă doi bani pe tenis, nu are terenuri de iarbă și – în mod suspect – nu se numește România, Alexandra Eala arată acum ce înseamnă să stai suficient de mult pe lângă Nadal. Fie ajungi jucător de tenis, fie nu îți mai trebuie, pentru că ești ceva prinț arab cu suficienți bani cât să îți fi cumpărat privilegiul ăsta.

Eala biciuiește cu stânga și pune lift în minge exact cum a învățat la umbra zeului din Manacor. A deprins inclusiv mersul ologit către linia de fund și serviciile care te fac să pricepi că urmează un meci lung. 

Eala e ca un stâlp de iluminat nou pe un drum încă neinaugurat, pe care se mai fac probe ale rețelei: dacă ești atent, vezi lumina care o să deschidă multe drumuri, dar momentan se mai joacă nerăbdarea la panou de siguranțe, așa că becul filează și trebuie să fii mulțumit cu plimbări în semi-beznă. Paolini a câștigat aproape mișelește primul set, cu un break făcut în ceea ce la tenis s-ar putea numi „ultima fază”: avea 5-4, servea Eala complet nebănuitoare, iar vulpea aștepta în tufiș momentul în care găina începe să își numere ouăle teoretice din următoarea lună calendaristică. 

Setul doi s-a întors. Alexandra a înfipt fruntea în furtună și a împins cu hotărâre. Deși avusese mingi de break în aproape fiecare game de serviciu jucat de Jasmine, a izbutit să spargă decisiv bariera abia pe final de set. Nici nu i-a trebuit mai mult decât o secvență legată de-a lungul a câteva zeci de minute în care liniile să îi fie prietene, iar atacurile de pe forehand să ajungă în punctele din teren la care Jasmine nu poate ajunge. Care, totuși, sunt multe. 

Setul trei ne-a amintit însă cel mai neintuitiv detaliu din jocul lui Paolini: are un serviciu cu adevărat mai mare decât ea. A câștigat 16 din cele 17 puncte jucate cu prima servă și a reușit să atace cu succes o cantitate semnificativă de mingi venite sforăitor din racheta Alexandrei. Care a jucat pentru prima dată în viață în a doua săptămână a unui Grand Slam, dar stați să vedeți: viața ei abia acum începe.

---

Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură

---

Porsche Cayenne electric îți oferă cronicile de la Wimbledon.

---