Omul Dimitrovian

---

Dacă vă simțiți idioți pentru că și de asta v-ați întrebat „Oare când câștigă Dimitrov un Grand Slam?”, să știți că există și dileme mai tembele. Am găsit-o eu în The Sun: „Când se va însura Grigor Dimitrov?”. Pentru că nu avem termen de comparație, putem doar să intuim: e o performanță în sine să trăiești o viață în care oameni ce nu te cunosc au avut doar două curiozități în privința ta. Adică fix alea pe care le auzi la Crăciun și de Paște, la masă, când stai cu ai tăi și bunică-ta a gustat din prea multe damigene de afinată. 

Măcar pentru moment ne-a lămurit Arthur Fery. Dacă Dimitrov mai vrea să rămână în turneu, băiatu` sigur se poate ocupa, pentru că locuiește la 5 minute de complex. Asta în sine e o treabă magică: într-un oraș în care iarba se naște primăvara sperând că va ajunge cândva să fie călcată de jucătoare, udată cu transpirația celor mai buni tenismeni și izbită drăcește cu racheta lui Rublev, există totuși și englezi care fac altceva decât speculă cu căpșuni și frișcă la tub. 

De fapt, există englez, că momentan doar de Fery știm. Băiat crescut în tenisul american, cu tată suficient de bogat încât să joace Football Manager pe bune, din postura de patron la FC Lorient, Fery are fix măsurătorile care, ca părinte, te fac să îl împingi pe copil, cu discreție, către carte și cât mai departe de sporturile care nu presupun statul pe scaun. 

Și totuși, iată-l pe Fery în fața lui Dimitrov, care pentru un băiat de 23 de ani e o legendă din mai multe puncte de vedere decât cele legate de tenis. În practică, Fery nu a reușit ceva fantastic azi. Dimitrov e cu clasamentul mai jos decât el, dar poartă aura care-ți vine la pachet dacă ești în măsură să te tragi de brățările de la Rolex cu Federer.

Care a fost în tribună și sunt sigur că s-a mai bucurat încă o dată de faptul că s-a lăsat la timp și nu are de-i explicat nimeni că backhandul ăla cu o mână nu mai prea ține când junii dau în minge de parcă le sunt brațele conectate la cazane de dinamită. 

Când în setul patru Dimitrov deschidea cu break și avea 2-1, părea că ne întoarcem la poveștile despre experiență și fler. Că tenisul, ce să vezi, mai poate fi câștigat pentru că ți se cuvine. Chit că fix Dimitrov a arătat în viața asta că ăsta e primul motiv pentru care ajungi să nu prea câștigi nimic. Dar părea. 

Așa cum părea și că Fery, la un metru și 75 de centimetri și un CV plin de trofee de la turnee aproape sătești, nu poate duce cinci seturi pe terenul central, acolo unde știam noi că trebuie să ai sânge trecut prin vene de aur ca să poți, ca britanic, duce greutatea unei națiuni obișnuite de ani de zile să își vadă reprezentanții în acea arenă doar la scanat tichete. 

Și totuși, Fery a continuat. Luase primul set ca pe o surpriză și a tot continuat să sufle în lumânări, până când tortul i-a sărit în cap lui Dimitrov. Setul cinci a fost un prilej bun să ne amintim de ce Dimitrov nu mai e în Top 100: curge talentul și eleganța din băiatul ăsta, dar în cinci seturi de tenis îl vezi târșâindu-se spre minge mai anemic decât un melc care se cațără pe bloc ca să mute antena.

Undeva, de fiecare dată, între nevoie, idee și mers se așază de-a curmezișul un vagon dezafectat și totul se frânge pentru Dimitrov. Mingile sunt lovite târziu și ies afară, slice-ul cu backhandul e folosit pentru că atâta mai rămâne de făcut, iar adversarul servește și numără puncte. Și, ca în orice meci cu Grigor Dimitrov, merge mai departe. 

---

Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură

---

Porsche Cayenne electric îți oferă cronicile de la Wimbledon.

---