Nole nu e doar unul dintre cei mai mari tenismeni din istorie, figură bătută în cuie în Sfântul Triumvirat alături de Roger și Rafa. E și unul dintre puținii oameni din lume care își poartă fanii (și haterii deopotrivă) prin cele mai ascuțite emoții. Cu Nole zâmbești, te bucuri, te minunezi, dar te și încrunți, te revolți, până te trezești că strângi din dinți alături de el când îl vezi pus în dificultate.
Nole e un jucător și un om de o complexitate adorabilă. În a 13 lui semifinală la Roland Garros și a 51-a într-un turneu de Grand Slam, a trecut printr-un carusel de stări, pe care și le-a exprimat fără frână. Același el care, de vreo două decenii încoace, e perfect capabil să își găsească pacea absolută exact în situațiile cele mai complicate, când 999 din 1000 coboară steagul și pleacă fruntea. Poate și de asta, nu doar pentru tenisul lui, Djokovic e idol pentru milioane de oameni.
În seara asta, Nole a strălucit cu intermitențe. A propus mai mult tenis, a alergat ca un câine, dar a avut și destule momente în care părea că poate câștiga puncte doar cu trudă, doar dacă inventează ceva cu totul ieșit din sfera umanului. Și, culmea, a inventat astfel de mingi în câteva rânduri. O boltă, o scurtă, o schimbare de direcție, orice ca să deregleze rutina mingilor venite invariabil înapoi.
Adam Pretty/Getty Images
La 38 de ani, Nole transmite mesaje puternice și inspiraționale. Când alții s-au lăsat de mult, el încă are zvâc, dorință și ambiție de adolescent, chit că acum are totul, a câștigat totul și încă pe atât. Chit că la vârsta asta mai pișcă un mușchi, se mai revoltă câte o articulație, ba te mai și trezești că respiri prea sacadat după un punct cu 20-25 de schimburi de mingi.
Când și-a dat seama că nu-l prea mai ascultă corpul ca altădată, Nole nu s-a resemnat, ci a umblat la cutiuța cu strategie. Puncte mai scurte, efort mai puțin, risc mai mare, dar același spirit de luptă, nealterat. O atitudine admirabilă, încă o odă adusă sportului de sârb.
Am zâmbit, ne-am bucurat, ne-am minunat, dar ne-am și încruntat, ne-am revoltat, până ne-am trezit că strângem din dinți alături de el când l-am văzut pus în dificultate.
La final, a câștigat macaraua cu șapcă.
Tim Clayton/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.
Roland Garros e un turneu dat naibii și pentru că e capabil să servească două meciuri diferite și un abandon bizar într-un singur meci. Unde mai pui că tot Slam-ul parizian etalează și programul de vară în scop de „awareness”, cum zic ONG-iștii, intitulat sugestiv „Există și italieni simpatici în circuitul ATP”.
Spre deosebire de Roș împărat, Lorenzo aduce a italiano vero. Capricios, imprevizibil, chiar ofticos, dar totodată pragmatic, ba și frumușel, deși fără să aibă alură de SPP-ist. În primul set, Lorenzo s-a mirat și el de ce tenis joacă și-a desăvârșit actul în stil pur italian. Un gol și trei puncte, ceea ce în tenis se traduce printr-o minge de break și un set câștigat.
Toată povestea s-a croit și pe fondul unui Alcaraz prea exuberant, mereu ofensiv, dar parcă fără instinct de conservare, întotdeauna forțându-și limitele. Spectaculos pentru noi, murcianul a avut de pierdut pentru că a încercat permanent să fie cea mai bună versiune a lui. Ori în tenis, și-n viață în general, schema e să ieși pe plus și-n momentele în care nu poți da maximum din tine.
Al doilea set ar fi putut să adâncească problemele lui Carlos. Chiar dacă a făcut break în al treilea game, spaniolul s-a lovit de perseverența lui Lorenzo, care părea că acumulează ad-hoc abilități noi, despre care habar n-avea că zac în el. Italianul a revenit, apoi a mai revenit o dată în al 12-lea game. Abia în tiebreak a forjat Carlos motorul cum știe doar el să o facă.
Iar raggazzo de Toscana a picat. De tot, nu oricum. Kaput. După acel tiebreak, lui Musetti parcă i s-a stins lumina, ca și cum Dumnezeu s-a sucit și i-a luat înapoi tot ce știa despre tenis. Poate că prăbușirea a venit și pe fondul problemei de la piciorul stâng, dar senzația e că durerea aia mare a fost, de fapt, în sufletul italianului. Dacă a durut și piciorul, posibil să fi fost pe fond psihosomatic.
Adam Pretty/Getty Images
Alcaraz a zburdat apoi pe zgura din Paris, cu energie și poftă de parcă ar fi fost baricadat în casă în ultima săptămână. Pe deasupra, murcianul a demonstrat și că are știința să vină din urmă, chit că mai lasă seturi pe drum. Combinațiile spaniolului s-au legat ideal și adevărul e că nu l-ar mai fi oprit nici trei bucăți de Musetti la nivelul din primul set.
A venit, firesc, covrigul și probabil că ar mai fi venit unul și în al patrulea set, doar că Lorenzo a dat un „fold”, ca-n poker. Habar n-am cât de cinstit a fost abandonul italianului, dar cert e că Alcaraz ajunge en-fanfare, vorba francezilor, în a cincea sa finală de Grand Slam. Aviz adversarului, pe celelalte patru le-a câștigat.
Adam Pretty/Getty Images
Și-a dat seama că se pricepe (și) la tenis când și-a admonestat aspru un unchi care, la 30-0 pentru Simona Halep, a strigat că urmează 45-0. În copilărie, Ionuț își imagina c-o să fie fotbalist, apoi a visat că va deveni muzician, după care a absolvit Științe Politice și a înțeles că nici măcar politician nu o să ajungă în viața asta. Și-a dat seama, până la urmă, că e mai înțelept să scrie, tăios și apăsat, despre toate astea.
