Legea Sinnerției

---

Am înțeles de prin online că nu ne prea place tenisul ăsta intrat pe modul AI, în care două mașini perfect sincronizate toarnă tenis din ceruri și, pe alocuri, transformă arta acestui sport în patru ore de tăiat șaibe-n carne vie cu precizia cu care funcționează aparatele de cafea de pe Artemis. Pot înțelege că, în special pentru noi românii, meciul ăsta a fost o reîntoarcere metaforică la primii ani ai democrației, când ni s-a dat să alegem între un bătăuș și unul cu evidente și dovedite înclinații către consumul de substanțe interzise. Dar fiți pe pace, revine și Alcaraz. Ne vom da seama de asta când începe să își caute frizer. 

Pe de altă parte, nu e vina nimănui că băieții ăștia doi știu să servească și mingile pe care le joacă ajung în iarbă ca un pahar de ierbicid răsturnat peste câmpul din jurul fileului. Ar fi trebuit să învățăm până acum că tenisul, la fel ca orice formă de show, are artiști, dar și contabili și oameni ai tehnicii care produc lumină din circuite și sunet dumnezeiesc din taste. E după gusturi. 

Jannik Sinner și-a apărat trofeul de la Wimbledon și a devenit cu ocazia asta doar al optulea care ia titlul fără să fi jucat vreun turneu pe iarbă în sezonul victoriei. E la fel de adevărat că, dacă poți sta suficient la Wimbledon, în ultimele zile joci pe hard. Dacă s-ar mai juca trei zile, am putea și noi, românii, să mergem pe acolo și să călcăm pe terenuri ca să vedem cum arată o suprafață asfaltată corect, așa cum noi doar visăm acasă. 

După primul set, am crezut sincer că meciul ăsta se va termina într-o altă zi. Pentru nivelul unei finale, nu țin minte să fi văzut până acum vreo secvență atât de lungă de tenis jucat în absența erorilor. Singura minge de break în set a venit la 4-3, pe serviciul lui Zverev, după ce neamțul a făcut o dublă, și a fost salvată cu unul dintre foarte puținele lui servicii puse în teren cu mai puțin de 160 de km/h. Ce nu a fost as, a fost serviciu oricum nereturnabil. Ce nu a fost serviciu nereturnabil a fost ceva atât de rar și straniu încât a produs de cealaltă parte o greșeală tocmai pentru că aparenta eroare inițială nu se potrivea cu peisajul. 

Tiebreak-ul din primul set s-a sfârșit cu o serie de 13 prime servicii puse în teren. Sinner a clipit suficient cât Sascha să câștige după aproape doi ani primul său set în meci direct, după 14 consecutive pierdute.

Nu a fost însă un moment palpabil, care să fi fost construit și la care să îți dai seama cum ar putea Zverev să se întoarcă pentru a-l replica. A părut mai degrabă ca în teoria maimuței infinite, care ne spune că dacă o maimuță apasă taste complet la întâmplare pe o mașină de scris (sau tastatură), iar procesul continuă un timp infinit, atunci probabilitatea ca ea să scrie exact orice text finit – inclusiv toate operele lui Shakespeare – tinde către 1 și e cu siguranță diferită de 0.

Spre meritul lui Zverev, strategia a părut dubios de sustenabilă, dubios de mult timp. Pe de altă parte, parcă acum mă uit altfel la el: e totuși un câștigător de Grand Slam, mă aștept la perfecțiune așa cum rangul o promite. Nu știu dacă suntem cu toții de acord că a-ți face serviciul fără să pari deranjabil e echivalent în tenis cu perfecțiunea, dar setul doi s-a terminat din nou în tiebreak. Și aici a început Sinner să joace ca un adevărat chatbot antrenat pe mii de seturi de date și pe căruțe vârfuite de informație brută: apărarea s-a transformat în atac deșănțat fix pe porțiunea de drum pe care fiecare punct e legat de precedentul și la lumină răzbește doar cel capabil nu doar să își asigure accesul la pradă, ci și să taie conexiunea vecinului cu propria capră. 

Sinner a făcut-o, iar pe mecla lui Zverev apăreau primele riduri. La 3-3 și minge de break în setul trei, Zverev a rupt aderența când a pornit spre o minge și s-a răsturnat în nas, cu toți mușchii din picioare făcând ore suplimentare ca să îi salveze corpul.

Pentru câteva secunde, a părut că se repetă momentul din 2022, din semifinala de la Roland-Garros. Jannik l-a ajutat să se ridice, Sascha a mormăit lucruri și s-a schimonosit, dar circul și-a continuat drumul ca și cum ceva s-ar fi întâmplat, dar nu e clar de unde miroase a gaz și sigur trece de la sine. Evident, astea sunt momentele care ne dau ocazia să începem argumentele de tipul „Dacă nu s-ar fi întâmplat…”. La o adică, interferența nesolicitată a gravitației pe partea de teren a lui Zverev a apărut când neamțul avea o minge de break, a 11-a în fața lui Sinner. 

Ah, nu în meciul ăsta. Ci în toate ultimele 7 meciuri.

Demonii nu sunt recunoscuți pentru bunătate, spirit de echipă și nici pentru etica muncii. Nu sunt tot timpul acolo unde i-ai lăsat trăgând de gânduri, dar apar inevitabil. Îi poți alunga și îngropa în zgură, dar și iarba neplouată timp de-o lună devine un fel de praf care, când se lasă, îți permite să vezi unde ești de fapt. Iar Zverev era prin setul trei – și ulterior și în setul patru –  într-o continuă alergare după ce are și ce face Sinner. Ne păcălise aproape trei ore, dar pe parcurs, scorul ne-a ajutat să ne prindem cine știe de fapt drumul și cine doar vorbește din auzite. 

Alexander Zverev a ajuns totuși în cel mai înalt punct al drumului său prin iarba de la Wimbledon. La ceremonie, și-a amintit sărmanul și că Sinner are deja ani și ani de când îi strică petrecerile plănuite de apropiați. Și-a amintit de 9 înfrângeri consecutive și le-a boscorodit. De fapt sunt 10 cu cea de la Wimbledon. Dar știți cum se spune: paharele cu vin, plângerile pentru abuz fizic și înfrângerile cu Sinner nu se numără niciodată.

---

Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură

---

Porsche Cayenne electric îți oferă cronicile de la Wimbledon.

---