Începuse bombardamentul polonez – ce oximoron istoric! – și mă așteptam ca vreun organizator zelos s-o ia la per tu pe Jaqueline. Doar îi știm de tupeiști pe urmașii lui Napoleon și Eric Cantona. Nu era limpede dacă a noastră deține bilet, era și prea aproape de fostul lider planetar. Totuși, și cu abonament pe toate liniile, nu prea ai voie în spațiul dedicat artiștilor care țin în spate firma. E ditamai Roland Garros-ul, e circuitul celor mai grei, aici nu se intră oricum.
– Bilet? Vă referiți la Metallica? Eu sunt mai pe chill, prefer festivalul de blues de la Brezoi. Ori Jazzul de la Gărâna.
Jaq se cununase cu intimidarea, era îmbujorată și rigidă ca foișorul în care se ancorează arbitrul și înlesnea astfel deschiderea unei perspective ciudate. Pe terenul acela pe care românca încerca să-și facă rodajul, fuzelajul lui Swiatek zgâria aerul cu nerv, scotea fum pe toate părțile, fanda și băga skipping încă de la discuția de început, de lângă fileu.
– Stai așa, nerăbdătoareo, ultima noastră speranță pe 2025 la acest mare turneu abia acum te vede în carne și zgârciuri.
Dacă ar fi avut și oase, n-ar fi atins cel mai înalt nivel, e dintr-un aliaj după care numai exaltații dau cu târnăcopul.
Burak Akbulut/Anadolu via Getty Images
După game-urile în care a și servit moale și nici cu apărarea n-a înregistrat rezultatele scontate, Cristian a ieșit din carapace și a mai redus din diferență. Pe tabelă, căci pe teren în mod real se dădea o luptă inegală. Răsturnată cu forța de pe poziția fruntașă a circuitului, Iga nu vărsase încă set la actuala ediție a Șlemului franțuzesc, turneul ei de casă. Poloneza face baie în zgură, în propria bucătărie nu are motive să calce pe altceva. Gresie sau parchet? Niciodată, ar fi inconștiență premium. Doar nu întâmplător s-a împroprietărit aici cu 4 trofee, ultimele trei chiar din 2022 încoace.
Impactul cu Iga din afara posterelor s-a estompat abia în setul al doilea. Jaqueline redevenea ea însăși și lucra la capacitate maximă cu instrumentele care i-au permis să intre în Top 50 WTA. Căci acesta e marele său câștig după vizita în arondismentul 16 din capitala Franței, avansarea în primele cinci plutoane ale faunei.
Combinații cu care o trimisese la gară și pe cehoaica Bejlek, retururi solide, fiind cu o singură excepție aproape să fure mereu pe serviciul mult mai titratei sale adversare… Patru mingi de break i-au trecut pe lângă destin la 2-2, a crezut în propriile forțe și după ce rata șanse pe care cu poloneza nu îți permiți să le lași la bordură. A dat și cu serviciul, mai ales cu al doilea, de începuse dihorul din Varșovia să murmure apăsat din buze. Deja o vedeam pe a noastră strunind setul și intrând hotărâtă în decisiv. A avut minge de 6-6, defensiva favoritei era hăituită. Iga a accelerat într-o fracțiune de secundă care n-ar mai fi venit niciodată. Doar atunci sau adio. S-a salvat și a închis taraba.
Burak Akbulut/Anadolu via Getty Images
Bucureșteanca ar fi meritat setul. Și – cu tot subiectivismul injectat în cronica de față, căci imparțiali trebuie să fie doar jurnaliștii – cât de folositor trebuie să-i fie pe viitor această întâlnire cu turnesolul! Un meci cu Iga la Paris este exact acel set de analize medicale pe care n-ai cum să le ocolești după sărbători. Doar iresponsabilii le-ar fenta. Ai mâncat chiar și ce a apărut întâmplător în jurul tău, te-ai cinstit din pahare și păhăruțe, ai dormit pe sărite și lista se închide după bunul plac al fiecăruia. Ce simptome ai prefera mai întâi?
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.
Regulile nu trebuie repetate obsesiv în toate pauzele publicitare pentru cei comozi auditiv. Firește, nu trebuie să te aștepți ca Poliția să-ți dea testare scrisă aproape săptămânal, mai ales că se scrie tot mai prost. Ideea e că nu ești absolvit de vină doar pentru că nu ți le-a servit cineva pe wall. Sau în mailbox. Semnalizezi mereu înainte de a schimba sensul de mers, nu hrănești urșii pe Transfăgărășan, nu stai în spatele calului nărăvaș și nici în fața torenților sloboziți de Sabalenka cu forehandul.
Sârboaica Danilovic a ignorat legile în vigoare și era să intre sub incidența unui bagel care i-ar fi produs ulcerații. Chiar în prima parte a zilei să fii victima fără reacție a bielorusei care, atunci când are chef de daună totală, se echipează în ținute viu colorate?!
Într-un bleu ciel a apărut astăzi Saba – bleu cu câteva margini roșiatice – și a băgat pedală de la primele încercări. Olguța implora cerul, nu i se promitea de nicăieri consolare și pe tabelă se umflase cu repulsiv 5-0. Atunci a priceput că i-ar prinde bine o rachetă, nu știi cum ai putea să și joci tenis. Te mai și ferești de muște cu ea, la Paris chiar e cald. În loc să se încrunte, Olga ar fi trebuit să-și facă o analiză serioasă după primele trei game-uri. S-a lăsat păcălită de subconștient, așteptând în van să mai slăbească și Aryna strokul. Deși există și varianta ca Moș Martin să fie sătul, să fi dormit bine la cea mai recentă hibernare și să manifeste relaxare – se transformă într-un pluș mai mare.
Nu și Saba. Ea nu se dezactivează oricum, e pe pilot automat. Trage doar foarte tare, cu garnitura de urlete by default și fără să-și pună problema că la azimut nu se umblă numai de prin sferturi încolo. N-a făcut-o nici la 5-0, atunci când sportiva din Serbia a început chiar să se prindă în horă. Setul era compromis, a sperat după pauză să scurtcircuiteze sistemul, dar venea cu destule scame în joc din primele cinci game-uri. Sunt inerente, oricât de mult ai încerca să aspiri erorile care te condamnaseră cu spatele la zid. Câteva lovituri în colțul terenului, apreciate și de Sabalenka, doar au mai ridicat nivelul partidei. Deja o puteai vinde în altă monedă. Nimic mai mult.
Iar Danilovic nu e fitecine, poartă pe spate numărul 34 mondial. În fața uraganului, însă, nu contează că erai cu autoturismul în două uși sau cu duba, tot la asigurator ajungi. Dacă ajungi.
I-am mulțumit văzduhului, s-a prezentat și soarele la apel, i-am zis de bine și lui Mircea, eram fericit că prind în această zi de weekend o reprezentație live a Jelenei Ostapenko. Oricum ar ieși, orice s-ar întâmpla, nănașa letonă nu dezamăgește. Știe ea mai bine cum să dreagă situația, scoate din joben o schemă cu urechi ca să ne simțim bine până la apus. Altfel, dacă m-ar fi constrâns cineva să pariez, cu toate că grupul nostru de cronicari dezavuează hobby-urile inferioare, aș fi mizat cu elan pe Rybakina. Ultimele trei meciuri directe le trecuse pe numele său, iar Osta parcă se prezenta sub alte forme în acele timpuri.
E ultima grijă a bărbaților și militez ca talibanul alături de organizațiile care consideră asemenea remarci de cea mai joasă speță, însă doamna cu domiciliul la Riga are mai mult succes pe tarlaua de tenis dacă nu se îngrijește atât de mult de siluetă. Când slăbești, așa cum se prezintă preferata subsemnatului în acest moment (T1 sau T2), pierzi și masă musculară. N-am fost un împătimit al cursurilor de fizică, doar empiric am agonisit niscaiva cunoștințe, însă un proiectil mai voluminos supus unor forțe dezvoltă un impact superior. E logic.
Nănașa cu care am și crescut – o știm de când câștiga French Open-ul în 2017 – și-a păstrat înălțătorul optic care îi permite să frigă tușa în ultimul milimetru, răcnește de mama focului când nu se mai întâlnește cu mingea și încă jonglează cu un buchet de istericale spre loja alor săi. Bine, acum nu cred că se mai panichează careva, nici măcar mama ei. Toată lumea o știe de fată bună, un suflet mare și curat care doar urmărește să-și câștige jocurile și să tragă învinsul în țeapă. La propriu. Pour la bonne bouche, cum murmură francezii.
Cu Rybakina nu i-a ieșit nimic. Lavă i-a țâșnit din plămâni când a chirăit de câteva ori, a probat și autoironia solicitându-le oamenilor prezenți pe Suzanne-Lenglen să-i aplaude un break răzleț și s-a făcut tot mai mică. 6-2, 6-2, practic am trăit o dezamăgire. Ce așteptări mă mișcau și ce roade culeg? Blestemată mai e cronica primei zile a ediției curente, ușor-ușor rămânem în reperele goale.
Pe Dzumhur ar fi trebuit să-l știu dintr-un film, Grbavica (2006), peliculă despre Războiul Bosniac din anii 90 pe care am văzut-o la timp, o producție care câștiga Ursul de Aur de la Berlin. Pe atunci nu ratam niciun film de limbă non-engleză care ajungea pe marile podiumuri ale festivalurilor de specialitate, ulterior am îmbrățișat alte patimi. Damir, adolescent în acea epocă, prindea un rol de figurant, deci n-aveam cum să-l țin minte. Nici pe scara oficială ATP nu e actor de talie, cu toate că în seara asta ne-a bucurat cu un tenis de primă mână. Pfuai!
Cu Alcaraz jucase o dată în urmă cu cinci ani, la Barcelona, când spaniolul avea numai 17 ani. Nu doar că a fost o surpriză înfrângerea bosniacului, scor 2-1, dar seturile semnate de iberic n-au avut istoric: 6-2, 6-1. Nu prea îți vine să vorbești acasă după o asemenea pățanie, chiar dacă încrucișaseși bătătorul de covoare cu un wonderkid. Noroc că turneul catalan nu s-a televizat în Balcani.
Ajuns la 33 de ani, ex-iugoslavul încă se ține de treabă. Acum două zile l-a făcut pachet pe uriașul Giovanni Mpetshi Perricard și, de miercuri într-una, de când a aflat obstacolul din turul 3, se gândește cum ar fi să-și ia revanșa în fața copilului devenit între timp unul dintre campionii NextGen. Balcanicul, un veritabil Nole de pe Temu (are ceva din uitătura încruntată și din frizura Djokerului), a jucat în această seară de-a rupt. A RUUUPT! Ex-iugoslavul e spirt: are viteză peste media circuitului, știe unde ai putea să-l deranjezi, nu plesnește la întâmplare, iar dacă te prinde la fileu îți face fermoar la pipotă. L-a dat în două ape și pe Carlos, nu i-a fost chiar bine-bine matadorului.
Julian Finney/Getty Images
Și totuși. Gândește-te că-ți pică întâmplător în față marele maestru Gari Kasparov. Joci șah cu un monstru, mai suporți și chibiții de pe margine și trebuie măcar să simulezi o ofensivă de mat. Ți-e rușine de omul ăla, a văzut de-alde tine continente întregi. Mai sănătos ar fi să dai bir cu fugiții, că nu poți să-i operezi nici măcar un amărât de pion fără voia lui. Așa și cu Dzumhur: cum să urci pe Everest la bătrânețe fără aclimatizare, hodoronc-tronc? Du-te mai întâi pe Țuțuiatu, în Munții Măcin, la 467 de metri altitudine! Poate te caută răul de înălțime pe la domiciliu. El, nu și nu, cu tubul de oxigen în spinare a ajuns în setul 4 la un nesperat 3-1. A fost și la două mingi de 5-5. Părea că nu mai poate respira, dar se hrănea cu energia tribunelor care de mult nu mai văzuseră un asemenea show.
Un alt tovarăș de main-event ar fi avut belele mari cu tipul din Sarajevo. Cu Alca, în schimb, dacă n-ai văzut meciul, te întrebi cum naiba a făcut rost de set. Cam așa stau lucrurile. De pe stația spațială, acolo unde levitează junele iberic, când se taie frunze la câini, de fapt muritorilor li se trimite în ploaie fotosinteză la conservă.
N-a făcut sport de performanță, cu toate că l-a dus cineva de mânuță pe un teren, luându-l imediat de cealaltă mânuță. Evident, ca să-l parcheze acasă. Ar fi fost împotriva firii să spui peste ani "Dănuț a reușit un hattrick", să fim cinstiți, nimeni nu și-ar fi cumpărat un tricou oficial al echipei favorite pe care să scrie Dănuț. Ce i-a mai rămas? Mânuțele îl ajută să dea exterioare literare și no-look-phrases. Face și radio, e util în felul lui.
