Îmi pare foarte rău pentru oamenii care nu s-a îndrăgostit încă de Coco Gauff. Dintre jucătoarele de Top 10, ea are de departe cel mai popcorn tenis și o ajută mult faptul că are și o personalitate care nu e deloc enervantă. Și unde mai pui că e și ea topită după LeBron James, deci clar am avea ce să discutăm mai mult de 5 ore, după ce în prealabil îi explic de ce trebuie să dea share măcar cronicilor în care apare și ea.
Când îi vină apă în sistem și garniturile nu zdrăngăne, Coco produce tenis foarte bun. Are nevoie de ziua potrivită, planetele favorite țepene pe orbita ideală și cantitatea perfectă de provocare din partea adversarei, astfel încât să fie motivată să schimbe vitezele în sus, dar nici să nu ajungă la punctul în care derapează prin parcare și face drifturi de față cu echipajele de la Rutieră.
Asta pare a fi combinația care creează cadrul perfect pentru – de exemplu – acele lovituri „întoarse” cu forehandul, pe care eu unul le-aș mânca dimineața la cafea. Marie Bouzkova în schimb, vom presupune că nu. După ce în primul set s-a pierdut în aburii locomotivei în care Coco a tot băgat cărbuni aprinși, adevăratul meci a început în setul doi. Și, ca bonus, a avut una dintre cele mai ciudate desfășurări pe care le–am văzut anul ăsta.
Foto: Adam Pretty/Getty Images
Totul părea să meargă în direcția capătului de masă la care stătea Coco până când Marie a decis că e momentul să se așeze mai bine în ștreang și măcar să facă scandal, dacă altceva nu îi iese din partida asta ce curgea spre un deznodământ rapid și cert.
Așa că Bouzkova a început să lovească lung și înalt, în timp ce Coco a început să dea în toate direcțiile greșite. Asta a declanșat o serie de opt break-uri consecutive, în care am văzut tot ce e mai tăios din jocul amândurora. Marie pe variație totală, combinând scurtele cu lungul de linie și apa sfințită cu Mayhem, iar Coco pe disperare după smashuri trimise-n străchini și calm de mănăstire în timp ce încerca să dreagă vaporașul.
S-a ajuns în mod surprinzător în tie-break, surpriza fiind aceea că nu s-a ajuns la vreo luptă parte–n parte peste fileu. Aici, Coco a evitat cu succes un deznodământ potențial creat de valul de emoții care năpădesc în general un sportiv tânăr. E norocul și blestemul lui Coco, că ea mai e tânără doar biologic și în acte. Anii în teren o recomandă drept veterană, așa că la pachet a venit și niște experiență.
A înțeles, a acționat și a câștigat atacând cu perseverență, metodic, și cu inteligență. Plus liniștea dată de faptul că, în final, când toate hârtiile sunt adunate la dosar, ea e jucătoarea semnificativ mai bună. Doar că treaba favoritului e să facă statisticile să și conteze. De data asta i-a ieșit.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.
În prima săptămână, tenisul de dublu se joacă pe terenurile pe care ajungi doar după ce demonstrezi că știi din cap cantitățile de ingrediente pentru o baghetă pufoasă și apreciezi sincer și dezinteresat ițele birocrației franceze.
E și locul în care, la început de program, ne mai retragem noi ca să vedem câte o bravă reprezentantă a pământului strămoșesc. Te uiți din pasiune sinceră pentru tenis, trăind clipa și aranjând hainele din dulap în timp ce robotul de curățenie dă ture prin bucătărie.
Un meci cum a fost ăsta, însă, te poate convinge să iei loc și să pătrunzi cu toată ființa în universul fascinant al tenisului de dublu. E o ramură în care Irina Begu, de exemplu, excelează. Nimeni nu o bate la capitolul dârzenie chiar și în raport cu propria-i persoană. În cazul Irinei, pe lângă abilitatea de a săpa tranșee indiferent de prognoza meteo, capacitatea ei de a ridica ancora iar și iar și de a porni prin furtună e probabil a doua cea mai importantă calitate a ei.
Iar dacă se prinde de mână cu o colegă de birou care știe să bată covoarele și nici nu are prostul obicei de a tresări cu regret și gândul la ce o mai fi pe terenurile centrale, Irina își pontează cu succes săptămâna de muncă pariziană.
Meciul a început cu adevărat în al cincilea game, când deja era 4-0 pentru Begu și Wickmayer. Deși Samsonova e printre capii de serie ai probei de dublu, ea și Melichar-Martinez au reușit să parcheze abia din vreo 35 de mișcări, timp în care Irina și tovarășa ei belgiancă au încărcat în portbagaj cât au apucat.
Avea să fie suficient pentru a câștiga primul set, dar era deja evident că plimbarea în parc se transformă în concurs de urcat apă cu sita pentru ambele echipaje. Nu căutăm vinovați și nici să băgăm râcă în viața de familie, dar Wickmayer a legat în câteva momente deciziile cel puțin neinspirate, iar cele două mingi de meci avut în setul doi s-au stins în sobă ca niște cărbuni pe care răstorni ciorba în care mai era nevoie doar de puțin tarhon.
Oricât s-au străduit, Irina și Yanina nu au reușit să își desprindă adversarele din cârcă, așa că meciul s-a jucat bulbucind până la ieșirea din arenă.
Pe final, Begu și colega ei au mai îngropat câteva rânduri de oportunități de a sări peste pârleaz, însă au ținut șandramaua sub control și au avut încă o dată ocazia de a servi pentru câștigarea meciului. Nu a mai fost ca în setul doi și nu a mai fost nici cu emoții: Yanina a servit o masă rece, fără tacâmuri și – alături de Irina – a pus gheara pe victoria care le duce în turul următor.
E foarte frumos să scriem despre finaliști, să dezbatem teoria minunată a topspinului și să admirăm îndelung cum se împletesc laurii cu pletele transpirate ale diferiților jucători și jucătoare. Dar farmecul vine din foc și poveștile ce merită împărțite în citate motivaționale se nasc la granița dintre tușa nemăturată cu perie din păr de cal de curse și sudoarea cuiva care înainte să piardă puncte și meciuri, a avut de înfruntat perspectiva de a pierde orice șansă de a le mai juca vreodată.
Astăzi, Loïs Boisson. O vezi pe stradă și te gândești cel mult că ți-ar putea fi o bună antrenoare de fitness. Sau că o cunoști de când ai fost în schimbul ăla de experiențe în Franța, în Besançon, în clasa a patra. Loïs are 22 de ani, s-a născut în Dijon, al doilea cel mai cunoscut oraș producător de muștar după Tecuci și intră în a doua săptămână de Roland-Garros după ce a spulberat o ușă de spital și încă trei din precedentele tururi ale turneului.
De fete promițătoare, tenisul francez nu duce lipsă. Loïs a fost una dintre ele, chit că și-a început cariera profesionistă când pandemia de Covid-19 a decis să dea start turneului mondial.
Foto: Clive Brunskill/Getty Images
A jucat primul turneu WTA la dublu, chestie care nu e tocmai foarte dătătoare de speranță, mai ales acum, de când „tânăr talent” se traduce cu „abia are buletin, dar dacă mâine dimineață îl învoiește profa de istorie, la prânz joacă finală de Grand Slam” și orice altceva e din start un eșec.
Abia în 2024 a prins Loïs un moment în care să fie ca notorietate peste protestele din Franța și dansurile de pe TikTok: a câștigat trei turnee ITF și primul WTA125. Privea deci cu speranță spre debutul la Roland-Garros, doar că ligamentul încrucișat i-a tușit direct în față și a pus-o în vitrină pentru nouă luni.
Să îți rupi ACL-ul e complicat și dacă job-ul de zi cu zi îți e în cinci consilii de administrație în care te-a băgat unchiul parlamentar neafiliat, cu post obținut după redistribuire. Dacă mai ești și în tenis, nu ai prea prins rădăcini, contracte și ani în circuit, e destul de smart să treci la budism și să speri sincer la o reîncarnare mai cu noroc.
Doar că Loïs nu s-a oprit. Și nu s-a oprit nici măcar în 2025, după acest moment de-un penibil rar din partea lui Harriet Dart.
A zis fata un onest „doar cine nu muncește nu pute” și a mers mai departe să dea la sapă în direcție ei preferată: înainte. De pe locul 361, acolo unde a catapultat-o perioada de izolaționism medical, Loïs a reușit azi să treacă de colega de generație și croissante, Elsa Jacquemot, după ce prin setul doi părea că și-a uitat ligamentul șubred la vestiare. E ceva cu totul dat naibii să ai cu 20 de winnere mai mult decât adversara, într-o partidă în care ai reușit și să pierzi un set cu 6-0 și, de asemenea, să ai și +20 la capitolul greșeli neforțate.
Dar uite că poate fi ceva funcțional, chiar dacă nu arată a plan și chiar dacă nimic din primii ani de carieră nu pare că ar fi respectat în vreun fel trasa imaginară cu care orice copil se duce la orele de tenis din parc. Și cine știe, poate că și Pegula – adversara din turul următor – o să o adulmece greșit pe Loïs și mai vorbim despre o minune franțuzească, dincolo de cea a aparentei lipse de ploaie de la ediția de anul ăsta.
Ca să pară că Sinner a avut totuși parte de un meci greu și disputat, trebuie să vă invit să ignorați scorul și să luați de bună concluzia că italianul a cunoscut în partida cu Lehecka o degradare a jocului constantă și continuă. E la fel de adevărat că, în ritmul în care Jiri lua game-uri/set, ar fi avut nevoie de un turneu la care se joacă după sistemul „cel mai bun 17”, cu punct decisiv la strigare și doar când i se pare lui Jiri că mingea e bună.
Vă mărturisesc că m-am uitat la meciul ăsta după ce am primit speranțele rămase de la titlul pe care Jiri l-a luat mai devreme în an, la Brisbane și din faptul că trecuse de Alcaraz la Doha. Ok, nu credeam că pe zgura unui Grand Slam asta e suficient ca să îl trimită pe Sinner a dulapul cu farmaceutice, dar m-am simțit îndreptățit să sper.
A fost nevoie de 11 gameuri până când Jiri l-a câștigat pe primul, dar mi s-a părut drăguț faptul că omul se prinsese și el că e una dintre zilele alea în care și dacă ar ști ce să-i facă lui Sinner, oricum nu prea ar conta. Se numesc oamenii ăștia „outsideri” cu un sens: de cele mai multe ori, ei nu câștigă.
Foto: Shi Tang/Getty Images
Cei din tribune s-au bucurat pentru că îmi pot imagina că nimeni nu plătește sute și mii de euro ca să vadă tabela de scor blocată într-un singur sens, însă partida s-a terminat cu un record neașteptat: cu doar trei game-uri pierdute în meci, Jannick și-a bătut propriul record în zona asta.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
