Am ajuns să vorbim despre meciurile în care Iga intră, domină și încheie scurt cu lejeritatea cu care locuitorii din Florida vorbesc despre uragane și furtuni de proporții. Dacă nu e una de-ale noastre, consemnăm aici câteva rânduri și încheiem rubrica de „diverse” a zilei.
Fett a venit din calificări, și muncea deja de câteva zile bune la împlinirea și depășirea potențialului sportiv alocat pentru ea acestui turneu. A împachetat-o temeinic pe Vekic, într-un meci în care a avut avantajul de a pricepe cel mai bine ce spune adversara după ce a făcut-o să vorbească singură. Pe Iga însă abia o fac sponsorii să vorbească, iar acolo e cu bani mulți, așa cum e și normal.
Dacă Iga da, atunci da – așa ar putea arăta linia de cod tradusă în dialect românesc și inserată în calculator pentru fiecare meci de felul ăsta, în care partida începe, are o desfășurare și apoi un deznodământ.
La fiecare pas, nicio surpriză. De fiecare dată, câte o luminiță apărută așa cum a fost cea de la începutul setului doi, când Fett a crezut că a găsit perișoare-n ciorbă, dar de fapt erau aceleași pietre pe care adversara i le-a basculat între cuțitele ciurului.
Luminițe precum cea văzută de Fett pot avea multe semnificații. Pot indica apropierea de capătul tunelului, venirea iminentă a trenului sau sfinții care-ți dau flash-uri, așa încât să știi că se apropie pericolul.
Cam ca simțurile lui Spiderman, dar mai pe tradițional. Fiind vorba despre Iga și jocul ei de chirurg intrat în livadă ca să curețe pruni, povestea a trecut de final și a ajuns către somnicul bine meritat după vreo oră și ceva, timp în care am avut emoții, dar nici unele legate de soarta meciului. C-așa-i în tenis când tenisul e al Igăi.
Foto: Robert Prange/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la turneul WTA Stuttgart îți sunt oferite de Porsche.
Ăsta a fost genul de meci în care investiția în afiș nu a fost scoasă din evenimentul anunțat. Un fel de nuntă amplu trâmbițată, la care mirele și mireasa intră pe Zoom, dansează cu umbra degetelor în fața lămpii și închid apelul lăsând în urmă un cod QR pentru contul de Revolut.
E pe undeva și vina noastră, că ne-am obișnuit cu vremurile în care meciurile între surori erau chestii în funcție de care îți setai alarma telefonului în zi de finală de turneu. S-au schimbat multe între timp, nici familiile nu mai sunt ce-au fost, iar rivalitățile de lângă oala cu chiftele și piure nu mai sunt atât de aprige. E mai multă pace în lume, așa cum bine se poate observa la fiecare pas, de fiecare dată când pui pe net o poză cu cine nu trebuie din perspectiva unora.
Între Mirra și Erika au mai fost meciuri, a fost împărțeală egală, dar echilibrul s-a rupt azi pe considerente medicale. Desigur, nu are niciun sens să discutăm acum sau vreodată despre cum arată un calendar de tenis pentru o jucătoare aflată între niveluri și momente.
Foto: Robert Prange/Getty Images
Că dacă ești Iga, mai trimiți invitațiile în spam, dar dacă ai terminat școala și te-ai aruncat din avion, cu toată viteza către miezul tenisului, ori ești de cealaltă parte a geamului și se apropie frigul financiar de pe lângă granița topului 100, atunci începi să dansezi de fiecare dată când auzi muzica. Iar muzica nu se oprește decât în secunda în care intră chirurgul și anestezistul la braț.
Dar cum asta nu pare să fie o durere morală sau organizatorică, devine normal să ne uităm la jumătăți de meciuri jucate în jumătăți de picioare și mâini. Măcar noi, aici, nu dezamăgim. Scriem, cugetăm și mergem în turul următor, condamnați de fiecare dată să fim ultimii care ies din turneu.
Dacă vrei să vezi un crocodil la distanță de 5 minute de mers de o maimuță frumos colorată, trebuie să mergi la grădina zoologică. Dacă vrei să vezi oameni rupți de realitate luându-se în serios încercarea lor de a părea capabili să înțeleagă societatea, te uiți la orice campanie electorală produce țara asta. Dacă vrei să vezi doi cetățeni ai Germaniei lucrând cu transpirația-n palme seara, la ora 22 și fără niciun ajutor de prin restul blocului comunitar, te uiți la tenisul din Stuttgart.
Un wild card și un lucky loser intră pe un teren. Nu ies bancuri, pentru că acțiunea se petrece în Germania, dar ies trei ore de traforaj pe două voci și simfonie de lopeți împlântate în piatra seacă ce poate fi tenisul atunci când ambii combatanți ezoterici sunt în postura rară de a avea doar de câștigat, însă în cantități industriale, pe teren propriu.
Teoretic măcar, Tatjana Maria avea experiența de partea ei. Chestie care înseamnă ceva doar când comentezi meciuri de fotbal pe la televiziunile de la noi. Timp de-un set, a avut și serviciu. Unele mingi au trecut pe lângă Seidel ca cetățeanul civilizat pe trecerea de pietoni, în timp ce altele au făcut contact cu racheta adversă doar ca să se completeze și alte căsuțe statistice.
Maria a început alergând și a terminat prima parte din meci fără să mai existe posibilitatea de a fi ajunsă. Adică o strategie bună și dacă ai supărat stupul de albine, dar și dacă te ocupi de meșteșugul strămoșesc al tenisului. Doar că poveștile din acest sport nu au darul de a garanta somnului copilului adult. Tenisul nu urmează un fir logic. Uneori, nici măcar un fir. Cel mai adesea, logica în sportul ăsta e ceva ce dezbați după șapte pahare, când e clar că ți-ai pierdut mințile.
După două game-uri consemnate în setul secund, Seidel a deschis uzina de show. La 1-1, a scos din gurile de foc ale abisului portocaliu 9 mingi de break. După care a făcut break. După care și-a pierdut serviciul într-un game cu alte 8 oportunități pentru adeversară.
Foto: Tom Weller/picture alliance via Getty Images
După care a câștigat un set în tiebreak, salvând 18 din cele 20 de mingi de break consemnate. Ca să avem un termen legitim de comparație, e ca și cum ai avea 20 de gâini în coteț, vulpea ar intra de 18 ori la el, iar tu ți-ai mai permite să și faci cadou prin vecini ouă pregătite pentru a fi vopsite de Paște.
Prin decisiv devenise cam clar că serviciul Tatjanei e pierdut în străchini aproape iremediabil. Se întâmplă. E o economie dură, iar Maria a făcut credit cu buletinul până a ajuns în halul de disperare în care garantezi chiar și cu buletinul meteo. Chiar și-așa, setul trei a stat în balanța fragilă a dorinței de a vedea și ziua de mâine. Parcă înseamnă mult mai mult un astfel de meci când știi că îl joacă jucătoare cărora poate le cam depinde sezonul de un astfel de rezultat obținut în luna aprilie. Jucătoare care poate nici nu visează la problema de a ține în parcare un Porsche Macan.
Ella Seidel are 20 de ani și mii de kilometri făcuți pe la turnee la care nu-i sigur că îți decontează cineva tichetul de parcare. Meciuri multe, cu zecile pe la ITF-uri la care părinții îți rezolvă câte un rezident la kinetoterapie atunci când simți că îți mai cresc două picioare între coaste. Și uite-o gata să joace cu Coco Gauff.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
