---

Am ajuns la meciul ăsta pentru că n-ai cum să te uiți la Cerundolo cu Blockx și la Gea cu van de Zandschulp și să mimezi pasiunea pentru tenis. Îmi pare rău, mai citiți cronicile astea cât mai puteți: uite că Nănașa a ajuns la 29 de ani, azi-mâine ne lasă și se retrage să coacă vinete și să crească găini într-un sat liniștit lângă Riga.

Până atunci, am impresia că mai joacă tenis doar ca să aibă argument să mănânce câte geluri izotonice și energizante vrea fără să-i sară lumea-n cap. Bagă câte unul la fiecare schimb de teren, zici c-a bifat cel puțin un heptatlon între puncte. Lăsând gluma la o parte, ce-i al ei e al ei: în ciuda constantului nivel de divertisment pe care ni-l oferă, fata e una dintre cele mai bune dubliste din lume. Are două slam-uri la dublu, feminin și mixt, ultimul anul ăsta la Wimbledon, plus anomalia aia din 2017 de la Roland-Garros, definiția erorii statistice. Iar alături de Hsieh, cu care pare că are chimie, bifează fix aceleași apucături ca la simplu, doar că pare mult mai relaxată, pare că se distrează major. Deci, ca să-mi răspund la propria întrebare, probabil că nu ne va lăsa, totuși, atât de repede.

Nănașa vorbește mult și mereu nervos, țâfnos, cu echipa ei și cu arbitrul, pare în căutare constantă de subiecte pe marginea cărora să se certe cu omul din scaun. Leana se plictisește dacă nu-i cântă cucul prin frunte o dată la cinci minute, are nevoie de adrenalina pe care ți-o aduce scandalul. Ar fi fost excepțională dacă, de exemplu, s-ar fi luat de merdenelele omului din Piața Amzei. Probabil că și-ar fi justificat poziția prin greva foamei și ar fi mâncat unt gol direct din hârtie în fața camerelor vreo două săptămâni după doar ca să dovedească că are dreptate într-o dispută care nu există.

Ce se schimbă la Leana față de dublu este faptul că nervii fin joc se împart altfel atunci când pe teren e trafic mai mare. Dacă la simplu ar fi întâmpinat cu răcnete tarzanice un forehand plantat în tribună de lângă fileu, aceeași lovitură executată de colega de echipă a fost primită cu hohote de râs. Hsieh, om serios care nu știe niciodată când Ostapenko glumește și când nu, n-a înțeles dacă Nănașa râde de ea sau cu ea. Dar oricum ar fi, e mai bine să râdă Penko de tine decât să-ți înfigă o rachetă în freză. Se bucură fără rezerve la orice punct câștigat, indiferent dacă e un smash, un forehand-torpilă care atinge tușa cu vârful părului de pe minge sau o greșeală grosolană a adversarelor. Și poate că e mai bine așa, poate că Leana va fi fața unei campanii în care, în sfârșit, jucătorii vor fi invitați să lase ipocrizia la o parte. Uite o idee de slogan: „My court, my clothes, my point, my happiness. Eat shit.”

Steve Tignor de la Tennis.com a zis-o cel mai bine: Ostapenko este „see ball, hit winner”, cu tot cu izul Flintstone de rigoare. Iar când filozofia asta funcționează, funcționează până la capăt. La 4-4 în primul set, după ce fuseseră conduse cu break, Hsieh și Ostapenko au jucat un game absolut perfect, cu winnere direct din retur, două dintre ele cu reveruri care n-ar fi fost scoase nici dacă adversarele jucau triplu, nu dublu. Restul a fost 6-4, 6-4, cu administrare cutanată, ca o cremă care se topește-n piele.

Cât despre adversarele lor de azi, Chan și Joint le-au bătut pe surorile Williams în primul tur. Am văzut și meciul ăla, deci fetele astea au norocul de a fi urmărite pe tot parcursul turneului fără ca vreunui telespectator să-i pese efectiv de ele. Joint, firavă, micuță, roșcată și simpatică, zici că-i zână Disney, are față de olimpică la tricotat și e salvată de ochelarii ăia de schi care-i acoperă 75% din cap și de sigla Red Bull de pe mânecă. Probabil că, la fizicul ei, după ce bea o doză de afine canadiene, dă la andrele ca Simona Radiș la vâsle.

Nănașa e în sferturi la US Open. La dublu feminin, dar cine suntem noi să-i stricăm bucuria?

---

Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură

---

Noul Porsche Cayenne electric îți oferă cronicile de la US Open.

---