Campionelli

Chiar dacă cronicile de Formula 1 de aici nu existau anul trecut, când frecvențele ne erau ocupate strict cu tenisul, nu uităm faptul că un puști de 18 ani plângea în hohote în fața camerelor prin vara lui 2025 la Spa-Francorchamps după ce era eliminat încă din Q1 într-un sezon în care adunase nouă curse fără puncte și-n care paddock-ul se apucase să-l ia la bâză pe Toto Wolff pentru c-a ratat-o grav cu înlocuitorul lui Hamilton. Copilul plângea, dar nu de ciudă sau de tristețe, ci de frustrare, cam cum plâng copiii când au dezamăgit pe cineva. Mi-a rămas imaginea aia în cap pentru că nu seamănă cu nimic din ce vedem de obicei în Formula 1, un sport în care se plânge rar spre deloc și, când se plânge, se plânge cu casca pe cap și cu avocații pe fir.

Duminică seara, la Ciudad de México, copilul a plâns din nou. Are 20 de ani și 68 de zile, a terminat al treilea într-o cursă în care nici măcar nu mai avea nevoie să bată pe cineva, și tocmai a devenit cel mai tânăr campion mondial din istoria Formulei 1. Cu trei ani mai tânăr decât Vettel, ca să înțelegem despre ce vorbim. Este primul campion mondial italian de la Ascari încoace, de pe vremea în care părinții noștri încă nu se născuseră, iar televizorul era un zvon.

Nu știu dacă ați observat acest mic detaliu colorat, dar Kimi Antonelli e primul om care câștigă campionatul mondial în Formula 1 fără să-l urască nimeni. N-a mai văzut istoria sportului așa minune. Până azi, eram convinși că nu există campion fără dușmani: pe Schumacher îl ura cu patimă până și regina Angliei, pe Hamilton îl înjură jumătate din Olanda, pe Verstappen îl hăituiește jumătate de planetă, iar pe Alonso îl aleargă jumătate din fiecare echipă pe la care-a trecut. Toți au ajuns în vârf călcând pe cineva, enervând pe cineva, lăsând un coleg cu buza umflată și-un șef de echipă cu ulcer. Antonelli, însă, n-a apucat să supere și să enerveze pe nimeni. M-am întrebat în gând, tot sezonul, când o să-i vină rândul la o manevră urâtă, la o declarație acră, la o reacție pe radio pe care s-o regrete. Emil Verstappen a zis despre el, înainte de cursă, că e „un băiat normal, cu o inimă bună, cu o familie care-l susține“. Alonso l-a descris ca fiind „aproape de perfecțiune“. Russell, care s-a trezit transformat din dulău în mâță de când a aterizat Kimi la Mercedes, a zis înainte de cursa de Mexic că Kimi „a fost la un nivel mai înalt decât mine tot sezonul“ și că e „un băiat de treabă“. Când colegul învins (ba chiar aș plusa și-aș zice că titularul, neoficialul lider al echipei) vorbește așa despre tine, ori ești foarte bun, ori ești foarte bun și de treabă. Toni este amândouă în același timp.

Până duminică, Formula 1 părea un sport în care experiența bate entuziasmul. Așa am fost crescuți: puștii vin, fac spectacol doi-trei ani, iau lecții de la bătrâni, apoi, pe la 27-28, dacă au și noroc de o mașină în toate mințile, câștigă. Vettel a fost o excepție la 23 de ani și a avut nevoie de Newey și de o mașină de pe altă planetă ca să îndoaie tradiția. În cazul lui Kimi Antonelli, norocul a fost un regulament nou care a resetat jocul pentru toți și mai ales un creier care funcționează, se pare, altfel decât al celorlalți. Toto Wolff recunoaște și el că nu înțelege exact ce s-a întâmplat peste iarnă, când Kimi s-a dat peste cap și s-a transformat în ce-i azi fix când noi începeam iar să ne încălcăm rezoluțiile de Anul Nou. Puștiul zice că a avut în jur trei-patru oameni care l-au învățat să nu audă zgomotul, iar de acolo s-au legat nouă victorii, din care cinci la rând, de la Shanghai la Monza, unde (iertăm, dar nu uităm) a plecat de pe 19 și a câștigat cursa. Ferrari l-a avut pe Kimi în mână la 11 ani, pe vremea lui Arrivabene, și a zis că nu merită riscul, o nouă scânteie de geniu în strategia Ferrari. Dincolo, Mercedes a zis că merită. De aici începe discuția despre talent, pentru că talentul e, să zicem, evident. Restul e caracter și curse câștigate în fața unui coleg care a avut în esență aceeași mașină, oricât de mult și-ar fi dorit să nu fie așa.

Italia, între timp, și-a găsit un al doilea vârf în doi ani. Sinner la tenis, Antonelli la volan, doi băieți tăcuți născuți în nord care nu mârâie aiurea, nu fac scandal, nu amenință pe nimeni, dar care au învățat să câștige în sporturi în care Italia era, până mai ieri, plină de pasiune, dar și de eșecuri aproape automatizate. Pare că destinul le reglează cumva gulerele la cămașă italienilor după ce echipa de fotbal a Italiei a vizitat un Mondial ultima dată pe vremea în care TikTok nu exista și oamenii vorbeau între ei când se vedeau la cină. De-atunci, Italia pierde cu Suedia, cu Bosnia, cu Macedonia de Nord, practic cu oricine se nimerește, dar în schimb primește câte un copil-minune în sporturile individuale, ca un soi de compensație cosmică.

Sigur, Marele Premiu al Mexicului a avut și-o cursă despre care ar trebui să discutăm un pic, dacă tot ne-am adunat aici. A fost o cursă bună, din alea pe care le ții minte și pentru ce-a fost pe pistă, nu doar pentru noul campion mondial. A avut două starturi, pentru că Bottas, în cea mai bizară scenă a sezonului, a rămas fără suspensia stânga față pe un sector de viteză și și-a înfundat Cadillacul în gard la virajul 1. Omul e întreg (mă rog, în măsura în care poate fi Bottas considerat întreg), gardul mai puțin: a fost nevoie de 40 de minute de reparații, de un steag roșu și de a doua procedură de start în mijlocul cursei. Acu’ nu știu alții cum sunt, dar pentru mine starturile valorează cam jumătate din cursă, ba chiar la Monaco și Baku vreo trei sferturi. Dacă aș avea un cuvânt de spus la FIA, aș inventa câte un restart de cinci-șase ori pe cursă, la intervale aleatorii, să simt că trăiesc.

La ambele starturi a fost show la Ferrari, cu Leclerc în rol de clovn al zilei, cu toată dragostea pentru locuitorul satului-stat în care o pizza costă cât o pizzerie. La primul start, Charles s-a bătut cu propriul coleg de echipă din virajul al doilea până în al cincilea, moment în care a tăiat un viraj ca să-l depășească pe Hamilton și a primit cinci secunde de penalizare pentru aventura off-road. În timp ce frații Ferrari se încălecau, Verstappen, plecat pe pneuri medii, le-a mulțumit frumos și a trecut pe locul al doilea. Apoi, la al doilea start, Leclerc a blocat roțile și a făcut tigaie pneul stânga față până i s-au văzut sârmele prin cauciuc, după care s-a plâns la radio că-i vibra mașina cu pneuri cubice. În apărarea lui, omul l-a ținut pe proaspătul ex-campion mondial Lando Norris în spate vreme de aproape jumătate de cursă în condițiile astea năprasnice și a terminat al patrulea.

A câștigat Max. A plecat pe medii când toți ceilalți au pus soft, a profitat de circul ambulant Ferrari, l-a depășit pe Leclerc la boxe în turul 28 și a ținut-o așa până la final, deși spre final l-a claxonat Lewis, care a terminat la opt zecimi în spate. Hamilton a scos primul pole Ferrari după 1197 de zile, la 41 de ani, și a terminat al doilea. Nu i-a ieșit cu victoria, dar i-a ieșit să stea pe podium lângă două generații: una cu care s-a bătut în ultimul deceniu și una cu care sunt absolut convins că i-ar fi plăcut să se bată dacă avea noroc să aibă cu ce.

Spre final, un gând bun pentru Georgică Russell, pe care l-am porcăit pe aici tot sezonul, deși bănuiesc că omul a fost îndeajuns de supărat pe destin și fără să afle de cronicile noastre. A plecat de pe doi, s-a strâmbat cu Hadjar în primul viraj și a înghițit o pastilă cu o penalizare de zece secunde și a terminat al șaselea în ziua în care colegul lui de 20 de ani a devenit campion mondial. Nu știu ce se simte, dar nici nu-s foarte curios să aflu vreodată. Poate, cine știe, la următorul coleg îi va ieși mișcarea.

Până la urmă, cel mai tânăr campion mondial din istorie a câștigat titlul fără să depășească pe nimeni în ultimele 20 de tururi, fără să forțeze, fără să exagereze și să bifeze vreun risc inutil. A terminat al treilea, cuminte, la patru secunde în spatele lui Emil, cu ochii în lacrimi sub cască, plângând în radio: „We did it. I’m speechless“, a zis omul nostru, apoi le-a mulțumit celor de la Mercedes și familiei, în ordinea asta. Și a zis că-i „incredibil“ să stea pe podium cu Max și Lewis, un mod frumos al destinului de a-i aduna în aceeași poză pe cei mai de succes piloți din actuala generație a Formulei 1.

N-a zis nimic despre el, cum n-a zis niciodată nimic despre el, de altfel.

Cronicile de Formula 1 îți sunt oferite de Server Config.

---

Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură

---