Minimarketa

---

Uneori, tenisul e doar despre cât de bine te înțelegi tu cu tine. Mai ales în WTA, unde diferențele între fete sunt minuscule și trecătoare. Azi atârni pe la locul 500 și trimiți CV-uri la corporații ca să ai un plan B, iar mâine mături pe jos cu domnișoarele din fruntea ierarhiei. Diferența o face căpșorul.

Emma Răducanu a lăsat, după multă vreme, grijile în afara terenului și a semănat iar cu acea puștoaică rebelă care venea din calificări la US Open și pleca acasă cu trofeul, fără să lase niciun set pe drum. După ani de căutări și capricii firești în viața unei tinere, Emma a fost din nou prezentă cu totul la locul faptei, convinsă că face bine ce face și că are la ea tot ce-i trebuie ca să răzbească. 

În sprijinul teoriei despre „căpșor” o avem pe doamna Marketa Vondrousova, adversara Emmei. O cehoaică vânjoasă, care acum doi ani nu doar că se flexa și se impunea la Wimbledon, dar devenea și singura din istorie care câștigă la Londra fără să fie cap de serie. Între timp, Marketa a coborât (cam prea) multe etaje și joacă tenis încrâncenată, cu teamă multă și ioc încredere.

Cumva, cehoaicei îi lipsește exact ce are Emma zilele astea. Efervescentă și curajoasă, Răducanu a lovit astăzi lung și apăsat, a fixat-o pe Marketa în spatele terenului și n-a renunțat la niciun punct, oricât părea de improbabil să-l câștige. În primul set, Emma a făcut break în al șaselea game și chiar dacă și-a cedat imediat avantajul, a continuat să construiască și să atace cu aceeași convingere. Încă un break, 6-3 în primul set și Emma s-a cățărat încă și mai comod pe valul de entuziasm.

Ajutată și de Marketa, care a mixat mai ceva ca un DJ dublele greșeli cu erorile de gâgă, Emma s-a detașat rapid și în al doilea set. Cu break în față, a gestionat lejer meciul, pe care l-a terminat cu zâmbetul larg pe buze și cu energie pentru încă trei seturi. Statisticile arată bine de tot pentru Emma, superioară cehoaicei la toate capitolele. 

Dar peste datele seci, rămâne fericirea de pe chipul lui Răducanu. Prilej pentru noi să ne amintim, convenabil și-n bunul spirit al locului, că fata asta are totuși os de româncă, mănâncă sarmale cu mămăligă și nu strâmbă din nas când bunica o întreabă dacă vrea și pâine.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche

---

Ca să realizăm nivelul fantastic în care se scaldă Carlos Alcaraz e de ajuns să ne aplecăm puțin spre adversarul său de azi.

Oliver Tarvet e un băiet cu doar cinci luni mai tânăr decât murcianul. Provine din Hertfordshire și ocupă locul 719 în ATP, o zonă a clasamentului unde probabil că unii flăcăi joacă la bustul gol, iar alții își încearcă șansa în tenis fără rachetă.

Tarvet studiază la un colegiu din San Diego, Statele Unite, țara aia care ne-a păcălit decenii la rândul că-i a tuturor posibilităților, dar care nu-i permite lui nenea Oliver să-și păstreze toți gologanii câștigați la Wimbledon, pe motiv că atâta bănet îi schimbă statutul de amator. Zece mii de dolari cel mult pe an, i-au zis, așa că Tarvet trebuie acum să inventeze cheltuieli, precum antreprenorii români, ca să-și scadă profitul.

În fine, ca să ajungă să-și dea ziua bună cu Alcaraz, Oliver a venit la Wimbledon devreme și a dovedit trei tururi de calificări. Poate și mai multe, cine știe, dar doar trei dintre ele s-au trecut în calendar. Ei bine, cu acest tip s-a bătut Alcaraz astăzi, iar diferența dintre ei a fost evidentă, precum între Europa și America.

Britanicul a cedat în trei seturi, dar rămâne cu câteva satisfacții după corecția primită. N-a primit niciun covrig, a strâns amintiri cât să vrăjească fetele la universitate, i-a ciupit două break-uri lui Alcaraz și chiar a avut mai multe șanse de break decât spaniolul (11-10). Tot ce mai are de făcut ca să încununeze un sejur ideal e să facă rost de o factură care să confirme că a plătit 60 de mii de euro pe o porție de fish&chips și două beri.

Cât despre al nostru Carlos, semnele sunt bune. Meciul cu Oliver a avut iz de haltă în care oprește ditamai Intercity-ul. Alcaraz e bine, așa cum l-am lăsat. Agresiv, dominant, inspirat în decizii și mereu dispus să-și urce adversarii pe garduri, cum se zice în sporturi ceva mai puțin nobile.

Vă zic de pe acum, să nu avem vorbe că nu știați.

În Brazilia lui João, experții sunt siguri că viitoarea Sfinte Treime din tenis va fi cu Alcaraz, Sinner și Fonseca. Nu se tem s-o strige în gura mare: cică puștiul ăsta de 18 ani s-a născut cu racheta în mână și o mânuiește mai ceva decât Zorro îmblânzește sabia.

Partea cu micuțul João ieșit la suprafață cu racheta în mână e parțial adevărată. Născut într-o familie atipică din Brazilia, adică fără griji financiare, micuțul Joao a început să dea în coțofană de pe la patru anișori. În timp ce sărmanii jucau fotbal pe Copacabana, desculți și cu ochii geană la bunurile electronice ale turiștilor, Fonseca se antrena la Rio de Janeiro Country Club, un complex elitist unde probabil că nu intri dacă te văd că parchezi vreo rablă în față.

În fine, anii au trecut, iar Fonseca s-a făcut mare și tare. Astăzi, după un meci pe care l-a dominat cu o maturitate nespecifică vârstei, João tocmai a devenit cel mai tânăr jucător ajuns într-un tur trei la Wimbledon, din 2011 încoace.

Nu știm dacă predicția braziliană cu tripleta de aur se va înfăptui, dar cert e că băiatul ăsta prezintă o grămadă de calități sportive. Pesimiștii din patria fotbalului susțin că va fi măcar la nivel de Gustavo Kuerten, iar asta dacă nu se aliniază planetele în favoarea lui.

Cu Jenson Brooksby, un californian care dezumflă mingea pe iarbă, Joao a arătat că știe și strategie. După al doilea set, pierdut, a clocit o pauză de zile mari, cât să-l scoată de pe traiectorie pe american. Câștigătoare mutare: micuțul s-a dus iute la 3-0, apoi a încheiat setul fără bătăi de cap.

Brooksby i-a întors-o, s-a dus și el până la dușuri după al treilea set, doar că lui nu i-a mers. Puștiul a fost în față tot setul al patrulea și a încheiat pe cai mari un meci deloc statornic, cu nu mai puțin de 30 de mingi de break.

Și ca să fie treaba treabă, Joao mai are ceva, pe lângă talent cu carul: calități indubitabile de marketing. Genul de flăcău cu zâmbet fain care-ți generează venituri când intră în încăpere, ba mai și convinge câțiva brazilieni fără grija micului dejun de mâine să se lepede de fotbal și s-o cotească spre tenis.

Deși pe hârtie a trecut hopul fără urme de îndoială, senzația e că Aryna Sabalenka a scăpat ca prin urechile acului de probleme gauffiene.

Marie, una dintre cele circa 135 de brave cehoaice din prima sută WTA, a aruncat la tomberon câțiva jokeri pe care de regulă nu-i ai când dai nas în nas cu bielorusa.

Semnele au fost acolo, ce-i drept. În al patrulea game al meciului, Aryna s-a împiedicat lângă fileu, de parcă ar fi fost pe iarba deasă și buruiănoasă de pe Municipalul din Vaslui, nu pe Centralul londonez. Și acela a fost practic primul moment în care Bouzkova a mirosit că se cam poate o nefăcută.

Mai departe, la 5-5, cehoaica cu permis de Florida a confiscat un break care i-a plantat bielorusei în tărtăcuță că joi dimineață ar putea sta la un Cuba Libre și o discuție între fete cu Coco Gauff.

Cu un joc adesea la limită, în care a forțat tușele și loviturile care să-nchidă punctele, Marie a lăsat impresia că știe să folosească jokerii ăia din mânecă. Doar că, până la urmă, Aryna nu e Coco. Bielorusa e dotată cu acea construcție de războinică pregătită să se împotrivească necazului și să moară cu el de gât. Și-a luat break-ul înapoi, apoi a câștigat tiebreak-ul la patru și de acolo nu i-a mai permis cehoaicei să atenteze la propriul serviciu.

În al doilea set, Sabalenka a prestat strictul necesar, cu un break venit cuminte în al cincilea game, cât să facă diferența. Sigur, show-ul nu a lipsit, el e incus la orice meci al Arynei. Bielorusa a țipat zdravăn încă din al doilea game al meciului, de-ai fi zis că biata de ea joacă tenis de șapte ore, împotriva voinței dânsei. Mi-a fost și nu știu cum să-i explic lui fii-mea care-i schema, ca să fiu cinstit.

---