Arthurul Franței

---

„Lumea uită că sunt locul trei în lume. Jocul meu se îmbunătățește și cred că pot să ajung departe aici,” spunea Zverev când a aterizat la Londra. Ca într-o memă facilă, două zile mai târziu, neamțul face cale întoarsă, după ce a mai irosit o fisă în tentativa de a câștiga un Grand Slam.

Sigur că soarta e un concept în care poți să crezi ori ba, dar faptul că Sascha nu cucerește Grand Slam-uri cadrează deja cu un soi de regulă. Așa cum la Wimbledon te îmbraci în alb, chit că ești fiu rebel al black metalului, iar la 11 noaptea se trag obloanele, chiar dacă vine Iisus Christos și vrea să servească, așa are și Zverev interzis la marile turnee.

Putem s-o spunem și altfel, să sune ceva mai bine: dacă acuzațiile de violență domestică ar fi mari șlemuri, neamțul ar fi curat ca lacrima.

Azi (și ieri) a fost de vină francezul al cărui nume îl scriem cu copy paste. Rinderknech. Dar dacă n-ar fi fost bravul Arthur, atunci s-ar fi găsit altcineva să-i curme drumul lui Zverev. Prin sferturi, poate în semifinale ori chiar în finală. Senzația e că Sascha ar putea să aibă 6-0, 6-0 și 5-0 într-o finală de Grand Slam și tot n-ar lua trofeul. Fie adversarul s-ar transforma în Dumnezeu sau Nole Djokovic și ar reveni, fie pământul însuși s-ar îmbufna și i-ar înghiți neamțului picioarele la 40-0.

Dar nu e doar scris în stele, ci și în mintea lui Zverev. Faptul că Sascha a pierdut în fața lui Rinderknech e una. Dar că timp de două zile, în cinci ore și cinci seturi cumulate, nu a izbutit să-i ia niciun break francezului e sugestiv pentru pasivitatea lui. În timp ce Rinderknech și-a dat o parte din suflet, a fost agresiv și, peste toate, corect cu el însuși, Zverev a prestat de-a dreptul deprimant pentru un număr trei ATP.

Lipsit de personalitate, cu hibe în mentalitate, practic învins înainte să fie învins. La 28 de ani, Zverev a arătat ca un fotbalist român pierdut undeva prin liga a patra, dar care încă se visează mare speranță, deși curând urmează să schimbe prefixul din doi în trei. 

La finalul meciului, francezul s-a aruncat pe teren de fericire. Firește, tocmai ce obținuse cea mai mare victorie din carieră. În schimb, Zverev s-a uitat cum mingea se scurge pe lângă el, după care s-a îndreptat cuminte spre fileu, fără nicio urmă de suferință. Semn că nici nu-l mai afectează eșecurile din marile șlemuri, s-a învățat cu ele.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche

---

Într-o lume neastâmpărată și mereu în mișcare, în care toți caută obsesiv să se transforme și scormonesc în dânșii ca să-și găsească adevărata menire, Irina Begu vine cu o rutină liniștitoare. De mai bine de un deceniu, a noastră trage pe ogor ca un tractor, cum poate și cât poate, până nu mai poate, de parcă hobby-ul ei de căpătâi, poate și singurul, e munca.

Indiferent c-o pui față în față cu vreo mașinărie ultimul răcnet sau cu o amatoare care prestează 9-17 la un salon de unghii, Irina se zbate să facă mai bine. Să-și regleze din mers serviciul, să-și îmbunătățească returul, să identifice slăbiciunile adversarei de peste fileu. Uneori îi iese, alteori nu, dar sigur nu-i poți reproșa că nu vrea.

Așa a făcut și azi, într-un context de maidan bizar, în antiteză cu pretențiile de la Wimbledon. S-a jucat pe terenul 9, care are vibe de tăpșan în Mehedinți, unde beizadeaua primarului încearcă să filmeze din cel mai bun unghi posibil cu telefonul lui achiziționat pe comandă de la București. Nici adversara n-a fost una care să vândă bilete: Kaja Juvan, o slovenă de 24 de ani, cu nume de mâncare orientală puternic condimentată.

Irina a pornit bătălia cu break și, până la 5-4, a părut că va avea parte de un duel fără pic de emoții sau stres, precum o zi de program redus, vara, la stat. Până în acel punct al meciului, Kaja din Ljubljana lăsa impresia că nu-i în stare să-i facă rău niciunei muște din Londra, darămite să ridice pretenții la jocul de tenis.

Doar că tenisul feminin e tenis feminin, cum ar zice Gică Hagi, dacă ar fi întrebat despre tenisul feminin. Juvan s-a întremat neașteptat, a făcut break și a dus setul în tiebreak, unde a chinuit-o strașnic pe Irina. A noastră a ieșit basma curată, doar că nu s-a regăsit în următorul set și jumătate. Slovena nu doar că a egalat la seturi, dar s-a dus și la 3-1 în decisiv.

Numai că, cine muncește lumea te vede, cum ar zice tot regele Hagi. Begu a meșterit până când i-a venit de hac slovenei, cam nerăbdătoare și chiar anxioasă în fața unui succes de care era aproape. Irina i-a taxat îndoielile cu precizie elvețiană, mai întâi a egalat, apoi a trecut în avantaj și a încheiat partida fără dubii.

Statisticile sunt reci: cinci break-uri din cinci șanse pentru a noastră, semn că a ajuns la nivelul de tenis în care îți ia toată mână, deși abia dacă i-ai oferit jumătate de deget.

Sigur că o iubim necondiționat pe Jaqueline Cristian. E a noastră, are vână, atitudine, ba și potențial de mai bine, chit că a ajuns la 27 de primăveri. Plus că, mai ales, e a noastră. O susținem orice ar fi, precum niște părinți care nu-și schimbă sentimentele indiferent dacă odrasla citește Kant ori n-a ajuns până la litera „z”.

Dar, oricât am scormoni după pozitiv, n-ai cum să te prefaci. Jaq (a noastră, sigur) a pierdut azi în fața unei turcoaice care servește „cu oala”, cum bine se zicea în fața blocului, pe vremuri.

Zeynep, care a învățat să mânuiască racheta pe plajele din Antalya și reprezintă o țară care-i pentru tenis ce e Samoa de Vest pentru fotbal, aruncă mingea la serviciu așa cum azvârl eu ouăle în tigaie, iertate să-mi fie palidele tentative de a bucătări.

Chiar și așa, cu serviciul beteag, domnișoara Zeynep e printre primele 80-90 de jucătoare de pe planetă, ceea ce poate fi interpretat în multiple moduri. Fie turcoaica e tanc pe tot ceea ce înseamnă tenis, minus serviciu, fie nivelul din WTA e la un minim istoric, încât aș putea să o sun pe mama (75 de ani) și să o conving să se apuce urgent de sportul ăsta întru desăvârșirea averii.

Revenind la Jaq (bineînțeles că a noastră), de mult n-am mai văzut-o așa timorată. Obișnuiți cu fata aia care dă jos determinarea din pod, ne-am trezit cu o Jaq reținută, fără zvâc, cu prea puțină ambiție, bașca părăsită și de șansă.

Culmea, și-n acest context ar fi putut birui, dacă ar fi avut oleacă de inspirație în momentele cheie ale meciului. Din păcate, n-a avut nici de aia, așa că turcoaica trece un tur de Grand Slam pentru prima dată în cariera dânsei. Cine știe ce viitor luminos o așteaptă, mai ales după ce învață și să servească.

Nu scriem chiar degeaba aceste cronici, deși uneori nu ne amintim cine a câștigat anul trecut Grand Slamurile despre care am scris. Suntem de atâta amar de vreme pe aici și o cunoaștem pe Sorana de o gălăgie de ani. Și tocmai de asta nu cădem în capcana de a diseca la sânge adversara care a trimis-o acasă.

Hailey Baptiste ca Hailey Baptiste, dar înfrângerea Soranei Cîrstea are mai puțină legătură cu americanca, ci mai mult cu ea însăși. Cheia a fost întotdeauna la a noastră. O Sorană cu capul limpede și cu emoțiile echilibrate se ia de guler cu oricine, doamnă sau mașinărie, din circuitul WTA.

În schimb, o Sorană cu angoase și capul apăsat de griji e capabilă să piardă cu oricine. Inclusiv cu această Baptiste, genul de sportivă talentată și perseverentă, dar pe care n-o pui niciodată să alerge suta de metri în sprint dacă vrei să o mai ai vie și mâine.

La ora regretelor, culmea e că Sorana a fost bine în primul set. A câștigat în prelungiri, cu un tiebreak la 0, și părea să joace genul de meci pe care-l rezolvi din experiență, la început de turneu. De fapt, chiar așa ar fi trebuit să fie. Un joc în care pornești ușurel și încălzești treptat motoarele, cât să atingi forma maximă peste două, trei tururi.

Numai că toanele sunt toane, vin când nu te aștepți. În următoarele două seturi, Sorana a adunat trei game-uri, un milion de nervi, o ceartă cu arbitra de scaun (în care a avut și dreptate, dar ce mai contează?!) și zero break-uri, deși a avut opt șanse.

Cu asemenea recoltă, înfrângerea era garantată și-n fața unei pensionare din Londra, chiar nu mai conta oponenta. Deși, ca să-i dăm ce-i al ei, Baptiste chiar a făcut un joc bun, constant și precis. Cât despre Sorana, tot ce vrem e să o mai vedem și anul viitor la Wimbledon, poate cu capul mai limpede și ceva mai reglată emoțional. Dar nu-i obligatoriu, chiar ne bucurăm și dacă n-o fi așa, dar va juca.

Moutet e viață, Moutet e fericire. N-ai cum să nu tragi cu ochiul la Corentin din Neuilly-sur-Seine, chit că a bătut mingea la aceeași oră cu Sorana Cîrstea. Ca să fiu drept, puteau să se ia la harță Nole cu Alcaraz, iar Sinner să se uite, că dacă Moutet ar fi făcut roast pe terenul 187 de la Wimbledon, tot la franțuz m-aș fi uitat.

La 26 de ani, Moutet rămâne un Ronaldinho al circuitului, decarul care-ți vâră cu obrăznicie mingea printre urechi și îi face pe nonconformiști să se simtă mult prea convenționali. Fără să fie oficial între primii cinci din ATP, așa cum l-a înzestrat natura, Moutet e cel mai tehnic și totodată cel mai fericit jucător din lume.

Nu-și măsoară cantitatea de zahăr din alimentație, n-a eliminat glutenul, nici n-a introdus în dietă pâinea cu avocado, iar apusul nu l-a prins niciodată la antrenamente. Moutet trăiește exclusiv din talent și joacă tenis doar ca să-i ia pe toți ceilalți peste picior. Pentru franțuz, tenisul e pretextul ca să polemizeze, să despice firul în patru și să-și încordeze argumentația.

Contra lui Comesaña, Moutet a umblat bine de tot la cutia cu artificii tehnice. Slice-uri, scurte, piruete și dezbateri filosofico-agresive cu spectatorii. La 2-0 la seturi, s-a contrat oleacă și cu arbitrul, mai mult de control, cât să simtă că e bine, că respiră și că nu s-a schimbat.

De altfel, Moutet a venit la Wimbledon după o săptămână excelentă la Mallorca, unde a jucat finala. Sigur că rezultatul, de fapt, nu contează. Săptămâna a fost excelentă pentru că Moutet și-a definit crezul în viață, în timpul partidei din sferturi cu Learner Tien. „Nu mă interesează regulile!”, a strigat el, într-o (altă) gâlceavă cu arbitrul.

Habar n-am cum funcționează algoritmii de Facebook, dar dacă textul ăsta ar ajunge la Moutet, l-ar traduce în franceză și l-ar citi din scoarță în scoarță doar ca să-i găsească nod în papură. După care ar ateriza la comentarii și mi-ar arăta el mie.

Altfel, Corentin a terminat meciul cu argentinianul Francisco rapid, în trei seturi spectaculoase, ceea ce evident că nu contează. Moutet este oricum campion (și) la Londra. Ce contează e că mai are cel puțin un meci de jucat la Wimbledon.

• Yastremska.
• Sabalenka?
• Nu, nu. Dayana Oleksandrivna Yastremska.
• Coco, lasă personajele din Bulgakov, te-am întrebat cine te-a bătut la Wimbledon.

Probabil că așa or să decurgă discuțiile dintre Coco și prietenele ei intelectuale din Florida, mâine dimineață, la cafeluță. Abia ce plecase micuța pe Anglia, să o cucerească strașnic așa cum a făcut cu Franța, acum o lună, că traversează oceanul înapoi cu coada între picioare.

Gauff a venit la Wimbledon într-un moment în care nu mai conteneau rândurile de bine despre copilul minune care în sfârșit s-a maturizat. Presă excelentă, formă așijderea, până și vântul londonez bătea în favoarea ei. Doar că WTA funcționează pe sisteme care n-au legătură cu predictibilitatea, știm prea bine, iar Gauff s-a trezit ciuruită de o ucraineancă din Lyon, cunoscută mai degrabă pentru acuzațiile colegelor de circuit cum că se dă accidentată ca să le scoată din ritm.

Partea și mai proastă pentru Coco? Yastremska nici măcar n-a avut nevoie să umble la cutia cu tertipuri dubioase ca să-și scoată adversara din formă, că Gauff a ieșit din ea de bunăvoie și nesilită de nimeni. Ucraineanca a bătut-o scurt, în două seturi, la capătul unui meci în care a fost mereu în față.

Gauff a revenit în primul set, de la un break în spate, doar pentru a forța un tiebreak în care a executat două duble greșeli și a cedat la trei. Al doilea set n-a avut istoric. Coco a fost confuză peste măsură, iar picioarele i s-au înnodat în iarba londoneză de parcă ar fi pășit prin jungla amazoniană. Bașca, și-a pierdut și-un cercel, iar în final meciul și speranța unui trofeu la Wimbledon.

În timp ce Sorana și Jaq cădeau ca spicele pe iarba londoneză, citeam într-o publicație de limbă spaniolă un articol elogios despre Lorenzo Musetti. Talentul Italiei, care cucerește tenisul mondial, așa era descris băiatul simpatic din Toscana și unul dintre cei doi macaronari simpatici din ATP, alături de Lorenzo Sonego.

Pesemne că autorul încă recitea textul, să nu-i fi scăpat vreo virgulă sau să fi mâncat vreun cuvânt, când Musetti o dădea de gard în fața vijeliosului Nikoloz Basilashvili. Georgian din Tbilisi, cu ștate vechi prin ATP și care în 2019 a ajuns până pe locul 16 în lume, deși niciunul dintre noi nu-și amintește asta.

Khvicha Kvaratskhelia l-a dominat cap-coada pe talentul precoce din Toscana, sosit la Londra după o semifinală la Roland Garros. Ce e drept, Lorenzo se reface după o accidentare, nici iarba nu-i prea place, iar aerul de Londra nu-i priește. 

Musetti a fost departe de versiunea lui bună și nu s-a ridicat în niciun moment la înălțimea turneului. A reușit să revină cumva în meci în al doilea set, datorită unui break care a rămas și singurul al lui la această ediție de Wimbledon. Mult prea puțin pentru italian, fragil, nesigur, cu cinci game-uri cedate pe propriul serviciu și fără antidot în fața forței emanate de Basilashvili.

Apropo de georgian, a fost prima lui victorie în fața unui jucător din top zece într-un turneu de Grand Slam, deși se învârte prin ATP de hăt-hăt. Chiar și așa, omul nostru Nikoloz a băgat în buzunar vreo nouă milioane de dolari din tenis până acum, cât să ne facă să ne întrebăm dacă nu cumva ne-am greșit meseria de cronicari. Gândiți-vă că noi scriem aici de ani de zile și abia ne apropiem de jumătate din suma asta.

---