Janul lui Carlos

---

Probabil o fi nostalgia pentru vremurile în care iarba de la Wimbledon trebuia ștearsă cu prosoape moi din cauza transpirației lui Nadal, dar Carlos seamănă tot mai mult în joc cu Rafa. Deși nu chelește în același ritm și are o relație mult mai platonică în raport cu pantalonii pe care îi poartă pe teren, Carlos pare chitit să se joace în timpul jocului oficial. 

Nu rezultă maratoanele acelea în care Rafa părea pe blat cu îngrijitorii de terenuri care au spor de muncă pe timpul nopții, dar ne alegem cu secvențe în care Carlos se oprește pe prispă și admiră tăcut și zâmbitor felul în care adversarului i se luminează fața văzând luminița și o rupe la fugă în direcția trenului.

Sigur, ideea e o tâmpenie: orice jucător întreg la minte ar vrea să câștige la zero fiecare game dacă ar avea varianta asta. Mai puțin Monfils, care nici până în ziua de azi nu a înțeles că ”trei din cinci” nu înseamnă că trebuie să le joci pe toate.   

Pe de altă parte, e cumva surprinzător faptul că Struff a ajuns un jucător pe iarbă mai mult decât decent, dat fiind faptul că vine dintr-o cultură care încurajează oamenii să măsoare iarba, să o folosească drept pretext pentru a produce mașinării cu care să o tundă sau să o cântărească în grame, asta dacă ai buletin de Berlin.

Asta nu l-a ajutat prea mult în meciul cu Carlos, pentru că oricât ai încerca să spargi peretele cu serviciul, tot există riscul să uiți de tavanul care ar putea să îți cadă în cap. 

Ce îmi imaginez că e cu adevărat derutant și enervant la Carlos atunci când îi ești adversar ține de energia și hlizeala pe care le are în joc. Individul chiar se bucură și își caută de lucru pe teren fix ca un pisoi care prinde o bucată mototolită de folie de aluminiu: îl găsești tot pe sub mobilă, la fel de fericit, chiar și peste trei ore, deși ai zice că nu are de ce, că tenisul e o chestie simplă și repetitivă în care dai în minge până când ai suficiente puncte încât să nu mai fie nevoie să dai. 

După ce și-a prins ușor degetele în ușă în setul secund, Carlos a revenit la sentimente mai bune în privința programului de vineri seara pe care și-l făcuse. Că mna, mai trebuie să te pregătești și pentru meciurile alea de la dublu mixt. Eu știu sigur că aș face-o. Temeinic. 

După ce a câștigat relativ ușor setul trei, în setul patru a avut de trecut doar peste hopul unui game de serviciu pe care Jan l-a avut la 4-4. Ar fi putut neamțul să mai tocească niște iarbă în teren, dar una dintre mingile de game a trecut în neființă după un voleu aparent simplu, chiar din preajma fileului. Și de-acolo a pornit trenul fără să îi mai ceară vreo opinie.

Atunci când joci cu un jucător ce nu mai pierde de pe vremea plantatului de cartofi, diferența dintre „voleu simplu” și „ voleu greu” e ca diferența dintre accelerație, ambreiaj și neutru pe cal: strigi cât poți și speri ca din trei variante să nu te alegi cu cea din care vei fi cules din șanț.

Carlos a simțit imediat gustul de friptură în coteț și a năvălit cam cu energia cu care apeși pe butonul de la intrarea în parcare atunci când apare „1” pe afișaj și lângă tine mai e o mașină. 

După care le-a povestit britanicilor cum a fost să joace golf cu Andy Murray. Că pe ăia nu îi interesează nimic dacă nu e și despre ei.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche

---

Ar fi perfect normal să dezbatem așezarea astrelor și felul în care acestea influențează starea de agregare a chefului pe care îl posedă sau nu Naomi Osaka. Simt că știu ce poamă unică a tenisului e, mai ales că am avut plăcerea să editez traducerea în limba română a biografiei ei, cea scrisă de Ben Rothenberg. 

Nu zic că aia e cea mai bine construită carte despre un sportiv încă în activitate, dar spun cu inima liniștită că dacă doctoratele de la Academia de Poliție ar fi fost vreodată atât de bine documentate, polițiștii români ar fi fost cu toți răpiți de extratereștri și duși pe Marte pentru a explica indicatoare rutiere, fiindu-le astfel recunoscută competența de neegalat. 

Totuși, discuția nu își prea are sensul când punga de jeleuri din ghiozdanul lui Naomi a fost furată tocmai de Pavlyuchenkova, una dintre puținele jucătoare care încă e în circuit, deși îți lasă impresia că cu greu și-a făcut timp de meci, între înmormântarea colecției de furnicii a familiei și o întâlnire cu executorul judecătoresc care îi ia casa pentru o datorie de câte 17 cenți la trei instituții financiare din Europa, Asia și Oceania. 

Tipa e pur și simplu cătrănită până dincolo de limită și te face să te gândești că tenisul nu îi mai poate aduce bucurie nici dacă următoarea victorie o aruncă direct pe locul 1 WTA și pe panoul de onoare al fiecărui turneu de Grand Slam. 

Într-un așa meci al suferințelor tăcute, Naomi a început să facă puncte. A contat și ajutorul adversarei, care până la 3-0 a tras pentru Naomi. O dietă constantă de greșeli neforțate și duble greșeli au furnizat cerneala necesară scrierii poveștii setului 1. Am văzut și că Naomi încă are cheile de la spațiul de depozitare în care stau loviturile de fostă câștigătoare de urecheate, dar aici nu erau dubii. 

Nu ar fi fost nicăieri, dar au apărut inevitabil în mintea lui Naomi. Sau în jocul ei. Niciodată nu ai cum să îți dai seama care e ordinea. Marea ei provocare din ultimii ani e să rămână în meci. Drumurile minții ei sunt lungi, frumoase și întortocheate, lucru care o fac foarte agreabilă pentru conferințe de presă și discuții filozofice. Dar la tenis nu pare o combinație chiar atât de bună, mai ales dacă îți place chestia asta cu victoriile și statul pe la turnee. 

E greu de crezut că un meci poate fi pierdut de jucătoarea care servește cu 13 ași mai mult decât adversara ei în vârstă de 34 de ani, dar Anastasia a mers pe o idee cât se poate de simplă: stai în joc atât cât să fie timp pentru ca gândurile unei eventuale înfrângeri să apară între sinapsele adversarei. 

De îndată ce s-a întâmplat asta și serviciul a început să caute sticla cu apă și prosopul, din jocul lui Naomi nu au mai rămas decât greșelile și poze ale punctelor de număr unu mondial. Doar că pe toate le-a cadrat între calupuri considerabile de decizii care te bagă în faliment nervos dacă nu ești neapărat atent. 

Chiar și-așa, dacă ești antrenat în alesul hainelor vintage din mormane de vechituri venite cu vaporul, înseamnă că ești antrenat să te bucuri de secvențele de magie pe care Naomi încă le aduce pe tăvi mari, cu roabe uriașe și în porții de câte 5 grame. Altfel, situația e ușor tristă. 

Astăzi m-am uitat la meciul lui Fritz, am dus pisica la sterilizat deși ea exprimase clar o altă dorință și m-am implicat fără ca cineva să mă solicite în conflictul dintre Moise Guran și o doamnă de la Revolut. Practic, am fost american și am sărbătorit în cel mai pur american mod Ziua Americii. La mulți ani de așteptat ridicarea vizelor!

Fritz a avut un meci în care a zburat în toate colțurile în care a văzut mingea și s-a tăvălit ori de câte ori a avut ocazia. Fanii americani nu aveau de ce să spere și la alte artificii, pentru că nu pot vedea un context în care britanicii să îi ajute cu treaba asta pe pământ londonez. 

Dar Fritz și-a făcut treaba și a plonjat chiar cu riscul de a se accidenta. Am primit și explicația la final: pe alte suprafețe nu o face și speră ca la un moment dat să și câștige în felul ăsta un punct, ca să se aleagă cu un video mișto. E clar că omul a avut o viață foarte chill, tipică unui american alb. Întrebăm niște atleți de culoare și aflăm sigur că viața le-a oferit oportunitatea nesolicitată de a plonja pe multe alte suprafețe și cu multe alte intenții. 

Dar nu e vina lui Taylor că are viață bună sau că Fokina a cedat break la începutul fiecăruia dintre primele două seturi. Fritz a fost mai agresiv și în setul trei a servit pentru câștigarea meciului, doar că adversarul lui a decis că așteaptă pe teren invitația pentru cina aniversară de la ambasadă și a prelungit meciul după un tiebreak ce-a avut darul de a periclita masiv planurile de cină ale lui Tay-Tay.

Ușor inutil, pentru că am ajuns la etapa de discursuri după încă vreo 30 de minute, dar măcar a durat mai mult decât colaborarea dintre Elon Musk și Trump și cu siguranță mai mult decât revenirea pe teren a lui Ben Shelton, care azi a terminat într-un minut meciul întrerupt cu o seară înainte pe motiv că ne-a chemat mama tenisului să ne facem temele și se face întuneric.

Aryna era perfectă pentru a juca azi în rolul victimei Emmei: e favorită în turneu, e suficient de expresivă cât să țină publicul în priză și te poți baza pe faptul că are calități dar și neajunsuri cu care să producă ori o surpriză desțelenitoare, ori un meci pe care îl câștigă greu și ne face să avem speranțe pentru cea învinsă.

Emma probabil că a trecut prin toate fazele posibile specifice unui sportiv care și-a atins un vârf de potențial la vârsta și momentul carierei în care nu avea nici măcar contabilă. După patru ani de la vara în care a plecat din calificări și a ajuns în late night show-urile din New York, Emma a încercat încă o dată să găsească magia și să scoată din căciulă unul dintre iepurii care, la momentul ăsta, cam riscă să moară de bătrânețe așteptând o nouă oportunitate de a vedea lumina reflectoarelor. 

Încă de la început, Emma a jucat chitită să rupă racheta adversarei. E posibil să-i fi reușit, pentru că au fost trei momente în care, în primul set, Aryna a schimbat ustensilele de joc. 

Deși a avut un break în față, finalul de set a găsit-o pe Emma captivă pe linia de fund, încercând să își dea mai mult timp pentru a lovit mai tare, mai adânc în teren și mai aducător de puncte. În stilul specific, chinuit și sacadat, Aryna a câștigat oftând, bolborosind și fiind supărat pe te miri ce. Adică un meci obișnuit pentru ea, terminat cu câștigarea primului set după un tiebreak în care Emma a tras de cireș, dar a mușcat amar din creangă.

Ce nu am anticipat neapărat a fost pasiunea cu care Emma a intrat în setul doi și cu care a ajuns aproape instantaneu la 4-1. A fost un indiciu destul de bun că povestea primului set nu fusese chiar un basm naiv, ci mai degrabă o imagine clară văzută din telescop, dar suficient de realistă pentru a te face să crezi că merită să bați drumul în direcția setată inițial. 

Dar tenisul e chestia asta enervantă care în secunda următoare nu are nicio legătură cu nimic din ce s–a întâmplat în secunda prezentă. E ca și cum te-ai deplasa pe o șosea pietonală la bordul unei rachete și ai încerca să îți amintești pe ce culoare era semaforul din intersecția anterioară. Îmi imaginez că abilitatea de a încetini trecerea timpului și a gândurilor prin fața ochilor ar putea fi măcar la fel de importantă precum capacitatea de a sta treaz până la ora meciului sau de a nu fura din dulapul lui Nole rezerva de uleiuri esențiale. 

Emma s-a stins lent și tăcut pe măsură ce Aryna a călcat tot mai hotărât în spațiul gol lăsat de mingile pe care adversara nu mai reușea să le pună în teren sau – la fel de rău – le punea prea scurt. Partea bună e că, după meciul ăsta, îl putem înțelege chiar mai bine pe Medvedev și supărarea lui pe adversarul care juca bine doar de-al naibii: dacă Emma ar juca așa cum a făcut-o azi, ar fi Top 5 WTA. 

Partea proastă e că zilele se repetă cu adevărat doar în versurile manelelor triste. 

Ieșirile din turneul ale lui Monfils ar trebui încheiate cu o festivitate de premiere separată de cea la care francezul oricum nu mai ajunge niciodată. Gael reușește în înfrângerile lui performanțe stilistice pe care unii nu le ating nici după un Grand Slam câștigat și dublat apoi cu trei facultăți de arte plastice. 

E meritul lui că face jucători altfel mediocri din punct de vedere al capacității de a fi entertainerii să pară wrestlerii de pe vremea când aveam 12 ani și doar mi se părea că sportul ăla e o făcătură, fără să am internet ca să verific sau oameni care să știe ce e wrestlingul ori măcar litera „w”. Ce să și faci. Repping zona rurală a județului Bistrița-Năsăud. 

Fucsovics, jucător amplu chinuit de demoni medicali alergici la suflete, dar pasionați de mușchi și oase, cel mai probabil nu avea de ce să își dorească o poziționare în vitrină alături de Gael, la care lumea tenisului se uită așteptând nu atât de mult puncte, ci mișcări care să îi trimită cu gândul la LeBron James, David Popovici sau Michael Scott în secvența din The Office în care, alături de colegi, descoperă parkour-ul. 

Dacă pui în blender patru ore de efort, un jucător care nu joacă după scor și un total de 100 de urcări la fileu din partea ambilor sportivi, te alegi nu atât de mult cu un meci de tenis, ci în primul rând cu genul de eveniment care ridică atât de mult standardele unui demonstrativ, încât genul ăsta literar devine o glumă proastă, mai mult decât era oricum. 

Tentația e să spunem că ar fi fost și mai frumos dacă ar fi câștigat Monfils. Dar adevărul e că nu contează: amândoi regretă în egală măsură că meciul nu a putut fi reluat imediat după mingea de meci. Noi ne bucurăm știind că niște episoade totuși mai urmează. 

---