Cântec de gheață și Fognini

---

Pentru că respectabilul Stan Wawrinka e ajuns deja la a 18-a împăiere și, în plus, mai are niște turnee printre ANL-urile românești, paiul scurt pentru o participare ad-hoc la episodul de „star de actualitate vs ăla nu era retras?!” a picat în cârca lui Fognini. Care probabil era tolănit pe spate pe vreo terasă, dar expresia rămâne.

Ca idee, Fognini participase acum ceva ani la un demonstrativ, la Sports Festival. Talentul în această zonă a entertainmentului combinată cu ieșitul la bere se vedea de pe atunci. Dacă e să fim sinceri, Fognini a avut dintotdeauna acel aer de bugetar care merge la sală și visează de pe băncile școli la o pensionare anticipată glorioasă, udată cu interviuri la televiziuni locale și invitații de a toca vinete la serbări câmpenești. 

Pentru a construi cariera alternativă care azi i-a fost întreruptă de meciul cu Alcaraz, Fognini coborâse în tenebrele tenisului și îl știa toată lumea pe acolo. Ca idee, anul trecut fusese eliminat în primul tur la Belgrad. Belgrad 2. Nu am jucat acolo ca să știu care e nivelul, dar îmi imaginez că 2 vine la singura condiție pe care organizatorii o impun participanților: aceea de a avea două picioare întregi. Că mă gândesc că de aia nu a participat niciodată Murray. 

Și când se pregătea Fognini de un turneu aniversar la Ștei, vine Wimbledon și, acolo, Alcaraz în primul tur. Campion la RG și neînvins de pe vremea când speram să se facă totuși cald și la noi, ca să oprim centralele. Acum, treaba cu Fognini e că el nu știe tenis. Să ne înțelegem: nu tenisul ĂSTA. În viața lui de sportiv în circuit ATP, Fognini nu a făcut ture. Fognini a bifat o viață romantică, în care terenul, racheta și mingea au fost acolo doar pentru că așa a fost să fie, asta aveau pe lângă arene, iar pentru instalațiile magice de tăiat oameni încă nu face Wilson genți de umăr. 

Dacă suntem de acord că Fognini nu a știut – din lipsă de interes – tenisul ăsta cu puncte și out, putem fi deci de acord că trecerea timpului, accidentările și constanta lui greață față de conservatorism nu l-au afectat câtuși de puțin. Și de asta a intrat în meciul cu Alcaraz de parcă nu avea la final de scris nicio foaie de parcurs și de bifat niciun soi de birocrație. 

Pentru Carlos, vremurile-s interesante. Noi toți am fost mai interesați de relația lui cu partenera de la dublu mixt decât de primul tur. Că ne gândeam că faza asta a competiției e o formalitate: lași copilul dimineața, vii la prânz să îl iei, mâine te întorci. Eh, când ne-am întors, după un set câștigat, copilul era călare pe câine, câinele era călare pe candelabru și tot ansamblul era legat de un grifon cu ochi bulbucați, scăpat la vale după o baie în infuzie de Gatorade cu smirnă și tămâie. 

A fost înduioșător felul în care Fognini nu a cedat după primul set pierdut. Din nou: asta se întâmplă cu jucătorii care știu să joace tenisul ăsta cu care ne-am obișnuit noi. Fognini nu. Alcaraz avea să ajungă până la finalul meciului la 62 de greșeli neforțate, chestie care l-a acompaniat tot meciul: forehandul a fost în bălării fără aproape nicio excepție notabilă și până la urmă a fost nevoie de spiritul zgurii care să-l scoată dintre cărăbușii de trifoi ce amenințau coroana proaspăt unsă a lui Carllitos. 

Adorabil cum, la final, Carlos a fost cel care a dat tonul aplauzelor pentru Fognini. Carlos simt că va fi și cel care va face o plângere anonimă către sindicatul ATP, în care va cere scoaterea din circuit a jucătorilor implicați anterior în turnee despre care știe toată lumea că sunt deschise pentru localnici și sportivi aflați în tranzit, de la locul 300 spre 200 și 400. 

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche

---

Când Anca Todoni a ajuns anul trecut în turul doi de la Wimbledon, mințile noastre obișnuite să se uite doar spre înaltul tavanului la bec și-au zis că dacă e să fie, de-acolo se mai merge doar în sus. Probabil și-a spus și ea sau dacă nu și-a spus, și-a dorit. Anul ăsta, Anca Todoni a intrat pe imașul de lux al britanicilor fără să mai fie nevoie să vină la insulă cu avionul chelnerilor și al ospătarilor. A muncit tot anul și a intrat direct pe panoul principal.

De unde a și ieșit. Să zicem că semnele erau acolo. Site-urile de sport neinspirate în alegerea cuvintelor vor spune să Anca nu a prea gustat iarba de anul ăsta, dar noi o facem cu grijă pentru cuvinte și sentimente și cu ochii pe cifre: a pierdut în calificările de la Nothingham, a intrat pe tablou cu lucky loser, a pierdut încă o dată și în următoarea săptămână a făcut check-out-ul și de la Eastbourne, după primul meci. 

În raport cu meșteșugul producției de terenuri de iarbă, suntem în continuare la nivelul de spaimă la care eram și când Simona a cules din mărăcini un trofeu în finala de la Wimbledon, deci să nu cumvă să fim surprinși dacă jucătoarele noastre se sperie de greierii cocoțați pe trifoiul de sub fileu în loc să adune victorii. 

Cert e că nici proverbialul țintar nu a tras cu zona carpatică. Sau poate vrem și noi prea multe cunoștințe de geografie din partea sorții, care în cele din urmă a pus umărul la căruță cu o vorbitoare de limbă română. Bucșa știe cum să ne spună pe unde să o luăm ca să ajungem la supermaket, dar dintodeauna a preferat varianta de Mercadona. Așa funcționează globalizarea și trebuie să ne împăcăm cu faptul că nu toți ionii lumii sunt pozitivi, negativi și noștri. 

Bucșa a părut să fi aflat subiectele cu ceva timp înainte de meci. Care chiar dacă ne-a ținut lângă ecrane cam o oră și jumătate, a fost o secvență de pas de defilare pe drum drept, fără viraje sau marcaje rutiere. Ca să aibă zile foarte bune, Anca are nevoie de serviciu așa cum mingea de tenis are nevoie de pigment verde ca să fie primită în sportul ăsta. Cum nu prea l-a avut, meciul s-a simplificat în cel mai rău sens cu putință și a alunecat agonizant spre portofelul adversarei. 

Rămân cu faptul că sunt deja doi ani buni de când o văd în meciuri pe Anca, fata își păstrează, construiește și reconstruiește jocul de scai și nu pune racheta în geantă decât în a doua zi de după înfrângere. Sau oricum, niciodată în timpul meciului. Nu mă pricep suficient cât să fac un vlog din asta, dar sentimentul e că drumul duce undeva, iar de pe margine îți vine să o urmezi. 

❖❖❖

Dacă tenisul s-ar juca pe timp, îmi place să cred că Gabi Ruse ar avea cel mai mult de câștigat. Nimeni nu îți spune la tenis cât mai de făcut și nici ce și în ce cantitate. Tenisul e chestia asta în care tragi în orb până când vezi că s-a golit tribuna. Abia ăla e semnul că există un deznodământ aproximativ. 

Gabi joacă superb toate meciurile pe care le pierde. Auzi comentatorii străini cum se miră în toate direcțiile, aplaudă din vorbe mingile câștigătoare și o compară ba cu unele, ba cu altele. Și la final te trezești că a câștigat cealaltă. Și te întrebi de unde, de ce și cum e cu putință.

Pare puțin probabil că o jucătoare cu serviciu țeapăn, lovituri tari și zdravene, plus joc la fileu poate pierde meciuri. Și totuși o face. Și niciodată nu pierde decât după ce a câștigat, că asta te face să te urci pe tavan, să dai muștele mai la o parte și să sari de acolo spre podea din cauza faptului că vezi joc de Top 10 și colaps de nivel Grecia 2007 într-o secvență de 10 secunde, la fiecare două minute. 

Cum a fost în primul tiebreak, când puteam să jur că am văzut la ieșirea din teren zece familii de cârtițe cazate sub teren, care cereau azil politic sub stadionul central, de frica loviturilor Gabrielei. 

Nu o fi ajutat absolut deloc căldura, chit că dacă există sportivi pregătiți să joace când afară fierbe apa în cocoașa cămilei, îmi imaginez că la tenis îi găsim pe toți. După timeout-ul medical nu s-a rupt ceva sau măcar nu s-a văzut pe ecrane. Dar unde se vede? Te întrebi asta având curiozitatea omului care și-ar lua luni întregi de concediu doar ca să găsească acum din carul cu iarbă londoneză transformată în fân. 

Urât e tenisul, mai ales când pierde Gabi Ruse. Și e cu atât mai urât cu cât nu îți poți scoate din minte momentele de joc care te urcă înapoi pe calul speranței, doar ca să îți dai seama apoi că era un ponei cu roți la picioarele din față. 

❖❖❖

Avem multe necunoscute în viață: nu știm ce taxe vom plăti peste o lună, habar n-avem cât va fi gigacaloria iarna asta, nu știm ce dracu’ au vrut să zică ăia în ultimul episod din Lost. Dar la capitolul “lucruri care ne păstrează pe linia de plutire”, constante pe care ne putem baza ceasul și viața, Nănașa și eliminările ei neanunțate de la Slam-uri trebuie să fie cel puțin pe podium. Nu se-nvârte planeta în jurul Soarelui cu precizia cu care se învârte Leana în jurul cronicilor, motiv pentru care îi mulțumim, ca ne salvează viețile și așa apăsate de fetele noastre.

Așadar, Wimbledon. Iarbă, tradiție, ceai și biscuiți. Intră Nănașa cu atitudinea unei dive care tocmai a aflat că a rămas fără cameră la Ritz. Dincolo: Sonay Kartal, 23 de ani, locul 50 și ceva mondial, dar mai ales zero frică. Juca acasă, chit că-i de loc din Brighton, nu de la poalele Regelui.

Scorul, pentru cei care mai cred că cifrele contează într-un meci al Lenuței: 7-5, 2-6, 6-2 pentru Kartal. Când adversara ta e Ostapenko, nu contează cât de tare servești, cât de bine lovești, sau dacă ai mâncat terciul și fasolea de dimineață, contează să reziști suficient încât Jelena să-și aducă aminte că, de fapt, nu prea-i mai place tenisul în ultima vreme.

În primul set, Kartal a rezistat ca o britanică veritabilă, cu față neutră, nervi mascați și o plăcere ciudată de a vedea cum adversara își pierde controlul ca un ceainic uitat pe foc. În al doilea, Nănașa a urlat, a trosnit, a dat cu forehandul de gard, apoi, brusc, a părut că-și amintește că e campioană de Slam, așa că a făcut 6-2 și a sugerat mustăcind că totul e sub control. Nu era, din dictionarul Nanasei lipsește pagina cu termenul “control”, probabil ruptă să-și taie roșii pe ea la o câmpenească pe malul Mării Baltice.

Setul decisiv a fost o scurgere de energie, luciditate și încredere, toate în direcția opusă Jelenei, care a început să caute explicații în accentul britanic al tribunelor, în lipsa de aderență a ierbii londoneze la început de turneu și în fileul care pare că are mereu ceva personal împotriva ei.

Ce e trist – sau poate doar ironic, depinde cât de cinic ești într-o zi de luni – e că Ostapenko a început sezonul european de tenis cu o victorie la Stuttgart, loc în care am fost prezent, cu ochii umezi și sarcasmul prins în botniță. Ce să zici când asta mică le ia la încondeiat pe colege ca pe vremea în care nu știam ce-i ăla ARN mesager și Mouratoglou nu se părea un nume îndepărtat în ceață.

Poate că n-a avut motivație, poate că știa că nu suntem geană pe ea, poate că fără un Porsche Macan agățat în tribună nu-i mai vine chef de harță, dar Jelena Ostapenko a fost astăzi o versiune low-cost a propriei caricaturi: gălăgioasă, imprevizibilă, dramatică și, în final, foarte puțin irelevantă pentru ce standarde are tenisul de azi.

Și începem să ne lămurim că acel Slam de la Roland-Garros n-a fost nici miracol, nici destin, nici episod divin, ci doar o întâmplare, un fel de ofertă limitată la care nici măcar ea n-a știut exact cum a ajuns.

În rest, Jelena a rămas aceeași: un one-hit wonder cu fler de divă și constanța unei aplicații beta.

❖❖❖

Daniil Medvedev a urât zgura cu atâta pasiune de-a lungul carierei, încât ar fi putut deschide o sectă. Una cu ritualuri de blestemat țărâna pariziană, cu psalmi contra glisajului și predici zilnice despre cât de mult îl deranjează bătaia soarelui pe spinarea roșie a terenului. Doar că, în 2025, Universul – care, știm bine, nu suportă aroganța – s-a plictisit de tezele lui Medvedev și l-a scos în turul 1 și la Roland-Garros, și la Wimbledon.

Pe zgură, l-a bătut Norrie. Pe iarbă, a fost luat de pe sus de schema Bonzi. Benji Bonzi e un francez care pare că apare la Slam-uri doar când trebuie să se completeze tabloul, dar care  l-a dat jos de pe soclu pe un Medvedev care încă se întreabă de ce nu merge nimic, deși – după cum spune el – „n-a schimbat nimic”.

Păi fix asta e, că n-ai schimbat nimic și nu mai merge cu harneala, vorba lu’ dom’ președinte.

Scorul meciului cu Bonzi: 6-7, 6-3, 6-7, 2-6. Un meci în care Medvedev a trăit iluzia revenirii fix cât un strănut de crocodil: setul doi părea că îl reactivează, dar apoi a venit un tie-break în care a părut că joacă un sport care-i e vag familiar, și un set patru în care nu mai era nimeni acasă. Nici în minte, nici în picioare.

În apărarea lui Daniil, omul făcuse finală la Halle săptămâna trecută. L-a bătut pe Zverev acolo în semifinală, deci ne-a dat de înțeles că pe iarbă ar fi în regulă, că și-a regăsit pasul, că a scos din dulap încrederea. Apoi a pierdut finala cu Bublik, un tip despre care poți spune orice, numai că-i treabă serioasă nu. Iar la Wimbledon, unde și-a luat chiloții albi de duminică și spera să spele toate păcatele începutului de an, adio pe bază de încredere. Despre care, a zis el la conferința de presă, e singurul lucru care-i lipsește. Mă rog, asta și niște mișcări care să nu-l facă să pară că-i construit din scânduri de dimensiuni diferite rămase la lichidare de stoc în Hornbach.

Când ai pierdut la Australian Open cu Learner Tien, apoi ai ieșit la Paris în primul tur cu Norrie, iar la Londra te trimite Bonzi acasă înainte să ți se-nverzească talpa bocancilor, nu mai e vorba despre „close calls” și „a few matches”. E vorba că ești într-un derapaj necontrolat pe care doar tu te prefaci că nu-l vezi. Ca băieții cu mașini care-ncearcă să facă cerculețe pe Magheru la 3 noaptea-n weekend, dar care știu cu volanul cât știe Daniil cu eleganța.

În fine, Medvedev spune că nu e îngrijorat. Că dacă termină anul pe locul 15, „poate” o să fie. Deocamdată, stă pe un raport 23-14 în 2025, n-a mai câștigat titluri din mai 2023 și are o constanță la Slamuri de jucător care își caută motivul existenței în conferințele de presă.

A fost numărul 1, a jucat 6 finale de Slam, a câștigat 20 de titluri – toate astea între 2018 și 2023. Apoi a venit 2024 și 2025, anii în care și-a pierdut glumele, gustul pentru disconfort și, mai ales, tenisul.

Dar hei, Daniil zice că n-are de ce să-și facă griji.

❖❖❖

Nu vă aflați aici ca să aflați despre câte winnere a avut Emma sau cum ia mers jocul de backhand. Sau dacă putem să mai adăugăm în malaxor niște date relevante despre cât de mult i s-a modificat în ultimul an stilul de priză pe forehand. Discuțiile tehnice – în acest punct – nu își au sensul. 

Vă aflați aici ca să ne bucurăm de Emma râzând. E probabil cea mai inocentă și frumoasă imagine a tenisului de azi. Fata asta zâmbind e o minune mai mare decât faptul că tot ea e încă în Top 50, deși pare că nu a mai bătut nimic altceva în afară de covoare în ultimii doi ani.

Emma fericită după un meci de tenis e ca un documentare despre animale frumos colorate de prin pădurile ecuatoriale: nu vei învăța nimic nou, nu de acolo îți vine cultura generală cu care îți impresionezi soacra și cumnata, dar ce ai văzut te va ajuta să dormi cu ceva mai bine. 

Într-o lume a fanilor în care cu toții încercăm să îi găsim fetei ăsteia șuruburile pe care credem noi că le-a pierdut prin ocean, Emma râde la conferințele de presă când e întrebată de gagiu, joacă tenis și merge înainte cine știe unde. Și noi, dacă avem ceva minte și nevoie de bine, am face bine să mergem după ea și să mai tăcem din gură. 

❖❖❖

Holger Rune, un tip care s-a născut talent și moare arogant, pare decis să-și îngroape cariera sub o piramidă de grimase superioare. A fost eliminat în turul 1 la Wimbledon de Nicolas Jarry, chilian venit din pâcla calificărilor, deci care se află la al patrulea meci de uzură pe iarba de la Londra. Un meci pe care Holger l-a condus cu 2-0 la seturi, dar pe care l-a pierdut ca un mare campion danez pe sate: cu scuze, cu un genunchi dureros și cu o doză zdravănă de dispreț față de adversar. Ca de obicei, aș adăuga.

După meci, Rune a dat vina pe o accidentare la genunchi. A zis că de-aia nu i-a mai mers serviciul și backhandul. Și probabil și fairplay-ul. Scăpat miraculos fără să-i trântească o flegmă amicală lui Jarry la fileu, Rune a spus în conferința de presă de după meci că, în mod normal, l-ar bate pe chilian de nouă ori din zece.  Adică omul care-a pierdut după ce-a condus cu 2-0 la un Grand Slam împotriva unui calificat ne spune senin că el domină realitatea paralelă în care sănătatea, logica și umilința încă există.

Sigur, accidentarea ar putea să fie o explicație pentru înfrângere și pentru meciul întors. Dar la fel de bine ar putea să fie o scuză ambalată medical, pentru că Holger a mai apelat de-a lungul deloc lungii sale cariere la tactica Sharapova. Talent pur, dar amestecat incert cu autosuficiență bătută în cuie cu pumnul strâns. Preferăm talentul autoironic sau chiar cel inept, de gen Kyrgios. 

Unii ar încerca să învețe una-alta din primul lor meci pierdut după ce-au condus cu 2-0. Dar în cazul Prințului din plastic cu limba lungă este cam al 100-lea meci în care, la final, ne face să vedem că talentul nu înseamnă nimic fără coloană. Sau măcar fără o pauză de limbarniță atunci când pierzi.

---