Radarul care măsoare serviciul pe Arthur Ashe e o cutiuță mică, neagră montată undeva în spatele liniei de fund, pe care nu o vede nimeni, dar pe care o crede toată lumea. Asta și pentru că nu se ascunde în boscheți în zone reîmpădurite rămase intravilan de pe vremea industrializării. În fine. Pe la începutul setului al treilea din semifinala americană a Slam-ului american, jucată la 25 de ani de la momentul în care America și lumea în general au redescoperit că oamenii-s oameni înainte să uite din nou urgent acest aspect, radarul a afișat 158 de mile pe oră pe serviciul lui Shelton, adică vreo 254 de kilometri pe oră, adică cel mai rapid serviciu din istoria turneelor de Grand Slam. Al patrulea din toată istoria tenisului de când tenisul a simțit miros de bani și s-a prins că poate să facă un ciubuc din orice obiect pe care poate fi lipit un logo, fie el și un ecran pe care afișăm trei cifre.
Julian Finney/Getty Images
Tribuna a urlat proporțional cu măreția momentului, domnița lui Shelton a sărit din lojă cu mâinile la gură ca o boabă de porumb care a expandat în tigaie, iar America a scris instantaneu numele lui Benone cu marker negru permanent în cărțile de recorduri și încă în vreo 15 cărți găsite pe raft, dacă tot intră rar în bibliotecă. Câteva ore mai târziu, cineva a reverificat, că parcă nu se pupa fizica cu imaginile și a concluzionat că fuseseră doar 144 de mile, deci vreo 231 de kilometri pe oră. Oricum mai mult decât orice tren românesc, dar mai puțin decât a mai făcut chiar Benny prin Țara Minunilor. Dar dacă o să întrebați orice american despre corectura asta, nimeni nu și-a mai bătut capul cu dânsa. Oamenii au rămas setați pe prima informație, așa cum se întâmplă pe Tiktok, scuzată-mi fie paralela cu această parte cleioasă a zilelor pe care le trăim.
Cutia aia mică e, permiteți-mi această paralelă, portretul perfect al jucătorului de tenis Ben Shelton până acum. Băietul nostru ne-a fost prezentat și vândut cu fișa tehnică, cu cifra de pe tabelă, cu „Dar asta nu e tot”, cu eticheta de pe tarabă, cu bicepși și urlete, cu mâini duse enervant de des la urechi întru înfoiere, cu marketing în țara care ne-a dat marketingul. Ben a fost, până acum, Box Office Ben, fiindcă vânzarea de bilete a mers mereu mai bine decât a mers vreodată filmul. Practic, ca să n-o mai lungesc, radarul zicea 158, produsul livra 144.
Numai că la acest US Open, pentru prima dată de când îl urmăresc pe Shelton, marfa a fost mai bună decât reclama.
Mike Lawrence/USTA via Getty Images
Ben a jucat în semifinala cu Tiafoe un meci pe care, până la turneul ăsta, l-ar fi considerat sub demnitatea lui de jucător care părea chitit să trăiască din ambalaj, nu din muncă. De dat în ele n-a suferit niciodată, dar acum a inventat lovituri, a scurtat mingi, a făcut un pas înapoi și spre dreapta la retur, cum îi spusese taică-su, practic a fost un atacant care vine în sprijinul apărării, ca să-i strâmbe lui Tiafoe unghiul pe a doua minge. Vreme de vreo trei ore și ceva, cei doi au sărit dintr-o parte în alta a terenului ca lăcustele, cu lovituri pline de energie și fără să încerce să fenteze realitatea, dar în spatele spectacolului a fost muncă și, pentru c-a fost muncă, au fost – ce să vezi – și rezultate. Shelton a trosnit 20 de ași la trei duble greșeli (e adevărat, una dintre ele a fost mingea cu care Domnul Foe a luat primul set, apoi a băgat 75% dintre primele mingi în teren, o performanță unică în cariera unui tip obișnuit să dea-n dânsele pentru că imediat apare oricum altă oportunitate, iar neforțatele stau tolănite pe fotoliu și ne zic de unele singurele povestea meciului și explicația evoluției scorului: 14 erori neforțate în primul set și doar 17 în celelalte trei la un loc.
Tiafoe a fost bun spre foarte bun și nu cred că, în ritmul de acum, sezonul 2027 va scăpa fără ca Frances să-și bage nasul în frișcă pe la vreun turneu cu ștaif. A luat primul set, profitând de faptul că Shelton a simțit presiune în momentele-cheie și a risipit mingile prin tribune. Apoi, Ben i-a luat serviciul de patru ori în următoarele două seturi. Iar momentul care a învârtit ruleta în mintea lui Tiafoe a fost, cum se întâmplă la meciurile bune, un game de un sfert de oră, ultimul din setul al treilea: Big Foe a avut patru mingi de game pe care le-a scuturat în șanț, iar la a treia minge de break a culcat un forehand în plasă și a pasat setul (și meciul, aș spune, deși teoria sportivă zice că s-a mai jucat un set după) spre Benuț. Setul al patrulea s-a jucat pe serviciu vreme de 11 game-uri, zgâriind nervi și creiere, până când Shelton a spart ce era de spart la 6-5. Cum făceau ăia mari când mai găseau un centimetru de pedală pe final de set atunci când n-aveau chef să strângă din șuruburi la penalty-uri.
Julian Finney/Getty Images
A dedicat victoria bunicii sale, femeia care l-a lăsat pe taică-su, Bryan, să meargă în tenis. Și care a murit la începutul anului, înainte să-și vadă nepotul într-o finală de Slam dar, mai ales, muncind pe bune, serios, fără să taie din abdomene, cum se face când vrei să ajungi într-o finală de Slam.
Ipoteza mea e că Shelton s-a uitat în vară la Zverev, l-a văzut câștigând la Paris și a tras concluzia că ăștia te primesc dacă bați la ușă îndeajuns de puternic chiar și dacă nu ești roșcat și nu te cheamă Alcaraz. Măcar la Slamul de acasă. Iar Ben delivered, vorba lui: l-a scos pe Alcaraz din turneu (fie el și-n versiune Beta), apoi l-a bătut pe prietenul lui cel mai bun în trei ore, iar duminică va învăța cum e să cari pe umeri o țară care n-a mai câștigat un Slam masculin de când Ben învăța să meargă biped. Oricum va fi cel puțin numărul 4 mondial începând de luni, indiferent de cum se va termina finala.
Doar că de pază stă fix omul care i-a dat ideea, iar Zverev are în plus un pic de istorie pe care Shelton urăște s-o citească. Sascha are 5-0 cu Ben la directe și a câștigat ultimele zece seturi dintre ei. Întrebat despre finală, neamțul a spus, cu jumătate de zâmbet, că speră ca visul american să nu se împlinească duminică. Așa cum am învățat deja, probabil că asta va depinde în mare măsură de raportul dintre grosimea ambalajului și calitatea produsului adversarului.
Sarah Stier/Getty Images
Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
Discover more from Cronici. Satire. Șarje.
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
