Sascha-i în tenis

---

Dar dacă, totuși, ăsta este normalul de care am uitat?

Poate am fost alienați în ultimii 20-25 de ani de un tenis venit de pe altă planetă și pe care la început l-am asimilat fără să-l înțelegem pe de-a întregul, ca pe o specie nouă, extraterestră, ca pe o minune. Apoi, pe măsură ce anii au trecut și am conștientizat pe de-a întregul ce ni se întâmplă și cât de fericiți ar trebui să fim că suntem contemporani cu oamenii care au schimbat tenisul pentru totdeauna, am început să ne plictisim de frumos, de bine, de artă, de neuman. Și-am început să comparăm, să măsurăm, să calculăm, semne că ne plictiseam, uitasem de unde-am venit și unde-am ajuns. Am lipit numere, etichete, am pus sufletele în talere și le-am cântărit ca pe fleică. Și-am mers așa, cap la cap, coarne-n coarne, unii cu unul, alții cu altul, ceilalți cu celălalt, până când, iată, am ajuns la final. Și la final ne-am trezit comatoși, cu ochii pierduți în orizont, atunci când oamenii care au creat au plecat.

Am tăbărât imediat, fără să respirăm, pe cei doi prinți ai regatului, în speranța că ne vor păstra în frecvență și că ne vor face să nu uităm, să nu ne fie dor. Dar când nici ei nu sunt, ne rămâne ceva?

Tenisul. Așa cum era el sub pături, sub spumă, sub caimac, sub pojghița care adună tot gustul și-l concentrează. Tenisul real, în care sportul nu-i al cuiva, ci al tururor, al oamenilor care altădată știau că vin ca să plece, că nu au șanse să fie acolo la final, când explodează confettiile și se mușcă mânerele. Tenisul celor care au cărat pianul, al celor care au băgat în priză aparatele, al celor care au acordat viorile. Tenisul celor mulți care, indiferent de cât de mult sau de puțin stau în camere, sunt mereu acolo și se luptă, se zbat, se chinuie, probabil că mai mult decât vom ști vreodată.

Dacă, totuși, ăsta e normalul? Normalul de care ne-am îndepărtat atât de mult, încât contactul rar și frontal ni se pare o întâlnire ciudată, o experiență alienată? Dacă o finală între Alex Zverev și Flavio Cobolli și un turneu în care Fonseca, Arnaldi, Cerundolo, Mensik, Jodar, Svajda sau Kouamé sunt semnele că am revenit cu picioarele pe pământ, acolo unde toată lumea trebuie să respire și să trăiască și mai ales să inspire, să arate că se poate, că există viață și după party. La fel cum există pâine înmuiată în roșii după un restaurant Michelin. Și mergem și mai departe: poate că tenisul nu e cel jucat de trei oameni ai lumii, ci de celelalte milioane. Pe terenuri din parcuri, în spatele blocurilor, în stepă, cu tușe trase cu carbid, în soare orbitor sau pe gheață infinită, cu rachete din lemn cu rama crăpată și fixată-n cuie. Oriunde și oricând un fileu stă între fericirea ta și a celuilalt.

Poate că este exact ce ne lipsea pentru ca tenisul să coboare din sferele înalte și rarissim oxigenate în care s-a cățărat an de an, rectiliniu uniform, până când a părut imposibil să-l mai recunoaștem așa cum este el de fapt: o bucurie a tuturor.

Iar dacă ăsta e normalul, atunci normalul mai înseamnă ceva ce uitasem: că finalele se câștigă greu, cu mâna plină de emoții, nu cu siguranța celui care a făcut-o de douăzeci de ori și mai bifează una. Sascha Zverev a avut nevoie de patru ore și nouăsprezece minute și de cinci seturi ca să câștige primul lui titlu de Grand Slam, la a patra finală de Slam a carierei, după ce le pierduse pe primele trei în chinuri pe care wikipedia nu le arată niciodată: a condus cu 2-1 la seturi în fața lui Thiem la US Open 2020 și a pierdut; a condus tot cu 2-1 în fața lui Alcaraz fix aici, la Paris, în 2024, și a pierdut. :i a fost luat în plin de Sinner la Australian Open 2025. Trei finale, trei feluri diferite de a pleca acasă cu mâna goală, suficient cât să-l transforme în noul deținător al titlului pe care nimeni nu și-l dorește: cel mai bun jucător fără un titlu de Slam. Titlu pe care, la 29 de ani, l-a predat în sfârșit mai departe (Lui Casper Ruud? Rămâne să discutăm pe aici de acum înainte), devenind al șaptelea cel mai bătrân jucător din istorie care ia primul Slam.

Și fiindcă universul are un simț aparte al dreptății venite târziu, Zverev a câștigat primul lui Grand Slam în ediția în care nu i s-a opus niciunul dintre oamenii care l-au îngenuncheat în trecut. N-a avut pe drum Alcaraz, accidentat. N-a avut Sinner, plecat acasă încă din turul doi. N-a avut Djokovic, scos de pe Chatrier aproape cu forța. În locul lor, dincolo de fileu, a fost Flavio Cobolli, aflat la prima finală de Slam din viață. Italianul, care nu are nimic de-a face cu monștrii despre de mai sus, dar are totul de-a face cu povestea celor mulți, a celor care vin la turneu știind că drumul lor se oprește de obicei devreme, și care din când în când, când planetele se aliniază, ajung totuși să joace duminica pentru trofeu.

Meciul a fost și el după chipul și asemănarea normalului regăsit: imperfect, lung, încâlcit, omenesc. Zverev a deschis ca favorit care vrea să termine repede după ce l-a luat pe sus pe Cobolli cu break încă din primul game. Atunci, acum vreo 5 ore, părea că va fi o după-amiază scurtă.

Doar că italianul a decis să nu se topească lent și cuminte în rolul de figurant, a luat setul al doilea cu 6-4, iar finala a devenit brusc un meci adevărat. Zverev a refăcut avantajul în setul al treilea, tot 6-4, dar Cobolli a refuzat să moară și a dus setul al patrulea în tiebreak, pe care l-a luat cu 7-5, trimițând totul în decisiv și pe german înapoi în coșmarul lui personal.

Acolo unde de fiecare dată, în finale, ceva s-a rupt.

Nu și azi.

În loc să se prăbușească așa cum o făcuse de fiecare dată când istoria i-a pus amical mâna pe umăr, a strâns din dinți, a luat setul final cu 6-1 și a închis meciul la a treia minge de meci, pe o eroare grosieră a italianului epuizat. S-a prăbușit la pământ și a izbucnit în lacrimi. Eliberarea unui om care a cărat pe spate, ani la rând, eticheta celui care nu poate.

Pentru Cobolli, înfrângerea vine la pachet cu o consolare: italianul intră de luni în premieră în Top 10 mondial, iar drumul lui până în finală rămâne cel mai bun rezultat al carierei și promisiunea că pâinea cu roșii poate, într-o bună zi, să fie și ea dish într-un restaurant Michelin. A ratat șansa de a deveni al patrulea italian din istorie cu un titlu major, după Panatta, Pietrangeli și Sinner, și primul la Roland-Garros de la Panatta în 1976. Dar la 24 de ani, are timp să mai bată o dată la ușa asta.

Noi rămânem cu faptul că tenisul poate fi al tuturor: greu, transpirat, ratat de mii de ori până iese o dată. Spre rușinea sau spre norocul nostru, acest final ne-a plăcut mai mult decât eram pregătiți să recunoaștem.

---

Vrei cronici care-ți vin direct pe mail fix când publicăm? Bagă aici mailul:

---

Porsche Macan îți oferă cronicile de la Roland-Garros.

---