Dacă astea erau vremuri normale, iar Dumnezeu chiar exista, azi-noapte l-am fi avut pe Federer ștergând pe jos cu Medvedev, în vreme ce Rafa mânca un somon afumat la hotel și-și aștepta rândul la Thiem. Dar nu trăim vremuri normale, iar Dumnezeu, dacă o exista, probabil și-a luat demult mâna de pe noi și se uită la Friends pentru a 76-a oară, ca să-i mai treacă și lui Timpul. În plus, e un weekend extra-ciudat, că Meșter a plecat în roadtrip cu #adevărațiiluiprieteni, ca să testeze mașinile electrice mișto din România. Și ne-a lăsat pe mine și Radu să ducem greul semifinalelor și finalelor. Îl atenționăm pe această cale că dacă-i rămâne vreun Porsche Taycan și n-are ce face cu el, nouă ni se cuvine.
În rest, așa cum era de așteptat, privitorii acestui Grand Slam se împart la această oră în două părți egale: 90% sunt încă mahmuri după party-ul prilejuit de Djokovic, iar cealaltă jumătate de 10% se miră că turneul ăsta chiar e pe terminate. Deci se poate, fraților. Se poate să organizezi ceva frumos chiar și în pandemie, însă trebuie să-ți asumi că vei supăra câteve personaje cu forehand bun. De ce? De Kiki. Rămâne de văzut dacă prietenii și colegii de la Paris vor reuși să organizeze un Roland-Garros măcar la jumătate din rigoarea și atenția arătate de US Open. Având în vedere că francezii au decis, între două pahare de Chouchen, că vor lăsa spectatorii să intre la meciuri, voilà de faceți voi pronosticurile.
Și fiindcă tot am zis mai sus de personaje cu forehand bun, Benoit Paire se află și el în a două săptămână a unui slam. La hotel, printre rufe murdare și reviste deocheate, dar tot se pune. Zilele astea, un fan înrăit (neclar al cui) a transmis un mesaj simpatic, în cretă, pe caldarâmul scăldat de sudoare al Turului Franței. Dacă nu știți care-i treaba cu Bartoli și Benny, aveți de ales: fie căutați în secunda asta pe Marele Internet, fie nu mai intrați pe aici câte zile mai aveți.
Cu semifinale de US Open sau fără, ce e frumos la sportul ăsta este că nu contenește să dea povești și subiecte de discuție. Personaje și meciuri de pomină. Rateuri și fonfleuri. Vise și fise. Totul este posibil dacă în loc să citești o carte alegi să te uiți 7 ore consecutive la tenis. Asta vă sfătuim și noi să faceți și tocmai de-aia scriem cronicile astea lungi: pentru că tot ce trebuie să citești în viața asta este cronică sportivă. Restul – de la Cehov la Cărtărescu și de la Dilema Veche la arhiva Semănătorului – sunt opționale.
Mă gândesc așa: având în vedere ultimele 6 luni, aș zice că cei patru băieți rămași în turneu până mai ieri sunt cei mai rezilienți (sic) tenismeni ai momentului. Faptul că la startul US Open au lipsit inclusiv nume mari (îmi vin în minte Federer, Nadal sau Hugo Nys) nu a făcut turneul ăsta mult mai accesibil pentru restul feciorilor. Fiecare dintre semifinaliști a avut de gestionat problemele obișnuite plus tot ce s-a adunat în ultima vreme. Au fost ținuți izolați la hotel, cu room service 24 din 24, cu vedere panoramică spre Manhattan și așa mai departe. Dacă vi se rupe sufletul de ei, să știți că nu sunteți singurii. Thiem, de exemplu, care numai când joacă demonstrative nu picotește, a trebuit să urmeze o cură draconică de Red Bull în astea două săptămâni. Zverev și-a văzut cățeii doar pe Skype, Medvedev n-a avut unde să-și tundă șuvița, iar Carreno Busta trebuia să poarte badge-ul ăla peste tot, că nu știa nici naiba cine e și ce caută pe-acolo. Singura care i-a cerut autograf lui PCB a fost Stacey Allaster, care l-a confundat cu crețul din American Pie.
Deci ce vreau să spun este că nici jucătorii ăștia nu sunt roboți. Au problemele lor, dilemele lor și apartamentele lor de hotel de 370 de metri pătrați în care angoasa și tulburarea domină aerul rarefiat de la etajul 82 unde sunt cazați singuri pe etaj. Grow a heart, you judgy monsters! Așa, unde eram? Da, semifinalele US Open
Cronicile de Grand Slam îți sunt oferite de Porsche:
Alexander Zverev – Pablo Carreño Busta: 3-6, 2-6, 6-3, 6-4, 6-3
Fraților, a fost dur, de ce să mint? Dur și lung. Lung și trist. Mult și rău. Ați prins mesajul. Și pentru că niciunul din voi n-a stat până la 3 dimineața ca să vadă un meci despre care era clar că n-o să fie vreun blockbuster, o să vă povestesc eu cu lux dureros de amănunte ce s-a întâmplat. Dar înainte de asta, vreau să lansez o întrebare: Dacă nu ești fanul vreunuia dintre jucătorii aflați pe teren, voi cu cine țineți de obicei? Cu ăl mai inteligent la conferințe? Mai curajos în lovituri? Sau poate cu cel mai drăguț, fetelor? Ei bine, eu țin cu jucătorul mai bătrân. Cu cât generațiile mele de odinioară ies din uz, cu atât mai tare îmi înfig unghiile în ele și nu le las să mă lase. Am suferit cu fiecare Haas, Ferrer sau Baghdatis care m-au părăsit pentru familiile lor și-mi scot pălăria în fața tuturor Robrezilor și Karlovicilor care rămân în joc de dragul meu. Așadar, aleg să mă las pradă demonilor și să mă așez confortabil în colțul bătrâneilor din circuit. La 29 de ani, Carreno Busta se potrivește oarecum profilului și e omul meu. A luat primul set fără să clipească, în vreme ce Zverev se răstea la singurul public dispus și prezent să se uite-n gura lui: echipa care-l antrenează.
Ben Rothenberg, de profesie creator de conținut social media, jurnalist în timpul liber, făcea mișto zilele trecute de Pablito și de reușitele sale din ultimii ani. Un mișto destul de domol, fără răutate, dar care l-a expus criticilor de tot felul, inclusiv din rândul jucătorilor. Însă în timpul primului set al semifinalei, omul remarca o chestie: erau deja mai multe break-uri decât au fost în tot meciul Osaka-Brady. Nu mai e nici tenisul masculin ce era odinioară.
Dacă vă întrebați cum de ajuns un jucător de zgură să facă istorie pe hardul american, ei bine opriți-vă din întrebări stupide: PCB nu e un jucător de zgură. E un jucător complet care a ajuns să-și uniformizeze fiecare piesă a jocului său pentru a juca oriunde. Ok, pe iarbă mai are de tras ca să treacă măcar o dată de turul 1, así es la vida. Dar e adevărat că PCB are forehandul ăla relaxat de zici că-l repetă de la vârsta de 4 ani (în realitate, îl repetă de la 5). Și are și șosetele alea de ștrumf intrat la apă. N-am mai văzut șosete ridicate atât de sus pe un teren de tenis de când câștiga Mattek-Sands turnee. Dar lăsând fashionul deoparte, să spunem că PCB este genul de jucător care știe exact ce are de făcut pe teren. Pentru că armele lui nu sunt atât de multe sau de variate ca ale unui Thiem sau ale unui Federer. Iar în setul doi a avut de făcut un singur lucru: să nu greșească. Că dincolo de fileu, slavă Domnului, avea cine s-o dea-n stâlpul fileului. Ăsta e stilul ruso-nemțesc deocamdată la Zverev: greoi-riguros, ca un Hummer gălbui care pornește greu, tușește-n curbe, dar ajunge la destinație nederanjat de consumul cât PIB-ul Norvegiei.
Adevărul este că într-un meci de tenis în care joacă Zverev, știi o treabă: Sascha câștigă seturi și pierde seturi. Asta înseamnă că orice meci de-al lui are potențialul să se lungească inoportun și fără substanță, ca un interviu cu prim-ministrul României. Te uiți și te-ntrebi adesea ”Ce naiba caută ăsta aici, frate? Dar ce naiba caut eu aici?”. Greu de zis ce-a fost azi-noapte, dar e clar că toate macaroanele alea cu brânză, servite în pielea goală, i-au făcut trafic, dar l-au și încurcat. Lovituri întârziate, servicii timide, nervi la greu. Parcă nici aurul ăla nu mai lucea ca lumea pe el după o oră de joc. A fost 6-2 în setul doi, dar putea fi 6-0, că spaniolul a servit să închidă setul la 5-0. Cățeii lui Sascha au răsuflat ușurați că n-a fost bagel, dar aveau să se trezească din letargie în următoarele două ore de joc.
Așadar, în vreme ce Zverev revenea tiptil-tiptil în semifinala asta de povestit nepoților când te enervează, Boris Becker își aducea și el umila contribuție la microfonul Eurosport Germany:
Mulțumim, Boris, și ne bucurăm că încă ești implicat în fenomenul tenisistic, refuzând oferte mai lucrative de joburi. Cum ar fi clovn la petreceri sau voiceover la reclame pentru pastile anti-greață.
Dacă bătea azi-noapte, Carreno Busta (#27) ar fi devenit al doilea cel mai slab clasat finalist de US Open din istorie (adică de la începutul anilor 70). Doar Kevin Andereson a fost o surpriză mai mare, acum trei ani. Era pe locul 32 sud-africanul când a ajuns în finală. Am dat umorul pe statistică vreme de un paragraf. Scuze.
La ora 02:03 minute se intra în decisiv. Pablito a cerut un MTO, iar eu mi-am mai luat o înghețată din congelator, ca să am ce așeza pe patul de semințe pe care le glojgăisem până atunci. Vestea bună a venit când Zverev a făcut break cu prima ocazie care s-a ivit, astfel că, fără prelungiri dureroase, meciul și-a primit finalul mai curând decât mai târziu. Vedeți, chiar și cronicarii dvs. preferați mai visează, din când în când, la meciuri de slam care să se joace două din trei. Nu o pățim des, nu o pățim la Wimbledon, dar să dea toți dracii în cele 100 și ceva de duble greșeli din meciul ăsta, o pățim în creierii nopții când joacă Zverev cu Carreno Busta.
Apropo de creier, trebuie musai salutată inițiativa spaniolului de a-l nimeri cu mingea pe Zverev, atunci când acesta urca la fileu să închidă punctul. E o secțiune de regulament puțin cunoscută publicului larg: Pagina 44, alineatul 2: dacă-ți pocnești oponentul în coaste cu mingea, câștigi setul la zero. Cum, nu știați? Pablo a încercat asta în două rânduri, dar borfașul de Sascha, care a crescut cu un frate mai mare, deh, s-a eschivat și astfel și-a păstrat șansele intacte.
Și iată cum, pentru prima oară în cariera sa, tânărul Zverev întoarce un meci de la 0-2 la seturi și-l câștigă. Iar noi suntem suficient de ghinioniști să fim martori. Bravo, Sascha! Bravo, Pablo! Bravo, televiziune rusă de stat care pentru a cincea oara în ultimii 15 ani dai tenis în direct. Dar despre asta, un pic mai jos.
Daniil Medvedev – Dominic Thiem: 2-6, 6-7, 6-7
Masaje lungi și paste simple. Cam astea au fost ocupațiile lui Dominic Thiem în așteptarea semifinalei lui. Camerele îl surprindeau din când în când relaxat, bucuros probabil că de data asta nu-l mai are pe Rafa în față. La fel și Medvedev. Care, deși anul trecut a fost aproape de titlu, a aflat pe pielea lui că toate davai-urile din lume nu te ajută când dai într-o finală de Nadal.
Între semifinale, am fost întreținuți de umorul și dialogul Barbarei Schett cu Mats Wilander, cărora Eurosportul le confirmă an de an că sunt mai interesanți decât un televizor Goldstar cu purici. Nu-s. Însă odată ce s-a pornit meciul, s-a văzut clar că se ciocnesc două școli de gândire complet diferite. Le știți, se vorbește mereu despre ele, dar le reiau și eu aici:
Școala Dominic Thiem
”Muncește până când lumea n-are de ales și acceptă că nu știi să porți masca aia”
Școala Daniil Medvedev:
”Muncește până când nu-ți mai pasă că ești un băiat de 24 de ani care până la 26 va fi complet chel”.
Din fericire pentru privitorul obișnuit, dar și pentru cel austriac, cel al doilea meci al zilei a fost cu totul diferit față de primul. Mai întâi, că s-a încheiat în minimum de seturi (adică trei, în cazul în care ne citește și domnul Prelipceanu). Însă în ciuda scorului pe care-l observați pe micile dumneavoastră ecrane, nu a fost numai lapte și Topfenstrudel pentru Domi. Băiatul îmbrăcat în roz și cu bentiță pe cap a fost nemilos în primul set, când i-a făcut break lui Medvedev în două rânduri, însă arbitrul i-a refuzat un challenge care i se cuvenea rusului. Nu faci de-astea cu rezidenții Moscovei, Damiene, dar treaba ta. Supărat pe viață și pe arbitru, Daniil a pășit în terenul advers ca să-i arate urma, așa cum se face la el în cartier; iar pentru asta și-a luat un avertisment. Era deci normal ca sarcasmul să ia locul dezbaterii inutile.
Își mai pierde omul cumpătul, dar mai rău decât asta știți ce e? Să-ți pierzi serviciul când urmează să închizi setul. Pentru că setul doi a debutat cu un break al lui Daniil, pe care și l-a îngrijit cu atenția cu care fanii lui își îngrijesc caracterele de Fortnite. N-a fost suficient; pentru că Thiem și l-a luat înapoi, cum spuneam, pe finalul setului. Care a fost problema cea mai mare a lui Medvedev? Poate ghinionul. Poate lipsa calciului. Poate impertinența cu care, în momentele-cheie, lovește ca apucatul în direcția lui Thiem. Sau poate că ar trebui să nu mai returneze de la circa 6 kilometri din spatele liniei de fund. Naiba știe. Ideea e că New York nu e New Jersey, iarna nu-i ca vara, iar Thiem nu e Rublev.
Nu știu dacă ați remarcat, dar în lipsa unui adversar în astea două săptămâni, lui Domi i-a cășunat pe încălțările sale, pe care le-a bârfit în germană și în gura mare.
Se pare că la New York cu greu găsești o ciorbiță de burtă rezonabilă sau adidași cu care să nu aluneci ca pe Heleșteul din Buzău, pe timp de iarnă. Și unde mai pui că-l mai durea și tendonul lui Ahile, deci n-a fost cel mai simplu set. Și tot l-a câștigat.
Trebuie să fie tare dureros pentru un jucător de tenis să pățească ce a pățit Medvedev azi-noapte. Însă momentele astea îi fac mai puternici pe profesioniști, nu? Ca-n viață. Momentele astea plus echipe de nutriționiști, sponsori, bani mulți, psihologi și așa mai departe. Teoretic deci, faptul că rusul a condus în setul trei cu 3-0, 4-1 și 5-2 înainte să piardă setul la tiebreak ar trebui să-l facă un jucător mai bun și mai înțelept. Practic însă, e foarte posibil să aflăm că și-a luat câteva zile libere să viziteze Spitalul de Psihiatrie și Măsuri de Siguranță ”Săpoca”.
Așadar, finalele arată binișor. La fete, ambele cu Nike, iar la băieți, ambii cu Adidas. Lacoste să mai aștepte câteva săptămâni, că iese și Paire din carantină și-om vedea ce-o mai fi la Roland Garros.
Doamnelor și domnilor, finaliștii dvs. de anul acesta, într-o poză care, din păcate, ne va bântui mult timp de-acum încolo:
În seara asta avem finala fetelor, Osaka-Azarenka. Pe care o va comenta prietenul și big hitterul Radu, deci rămâneți prin preajmă, nu stați geană pe FC Voluntari – FCSB. Eu o să mă culc acum, iar voi să aveți parte de pace și drilluri, prieteni.
De servit la US Open în finala fetelor (sâmbătă spre duminică)
Naomi Osaka – Viktoria Azarenka
Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.