Unul dintre cele mai frumoase episoade din vacanța de vară pe care o fac prin Alpi s-a desfășurat pe Mont Blanc, când am fost aproape de cel mai înalt punct din Europa. Nu chiar pe vârf, la 4810 metri, ci pe cel mai înalt punct la care pot ajunge amatorii: Nid d’Aigle, 2380 de metri.
Ai multe variante pentru a merge pe Mont Blanc. Dacă vrei să mergi pe jos, există câteva zeci de trasee turistice prin pădure care urcă destul de sus. Și pe care, practic, poți merge pe jos până foarte sus. Dacă vrei să urci cu telecabina, pleci din Chamonix și ajungi la Bellevue, undeva la 1800 de metri, de unde o iei pe jos pe traseele marcate sau iei funicularul. Funicular care reprezintă cea mai simplă, mai rapidă și mai la îndemână variantă pentru a atinge norii. Se numește Tramway du Mont Blanc și pleacă din Le Fayet, o localitate aflată la poalele versantului nord-vestic al masivului pe care se află Mont Blanc. Le Tramway du Mont Blanc are cinci stații până în vârf, prima dintre ele fiind Saint Gervais les Bains.
Trenulețul care urcă pe o linie înfricoșător de abruptă pe alocuri este format din două vagoane care traversează încet zonele locuite, ajung în zonele în care se încumetă turiștii și ating apoi înălțimile alpine pe marginea unei prăpăstii căreia nu i se vede fundul. Drumul de la Saint Gervais până sus durează o oră și zece minute, timp în care ești fericitul câștigător al unor peisaje care-ți taie răsuflarea. La propriu. M-am găsit pe mine însumi cu gura căscată privind vârful Mont Blanc printre nori sau privind de aproape ghețarul Bionnassay în zona sa de ablațiune (sau de evacuare a gheții). Vorbim de imagini atât de crude, de dure, de nemișcate, de naturale, de radicale, încât ai impresia că te uiți la un tablou imens.
De altfel, ghețarul Bionnassay este principalul punct de interes al urcării. Dacă din Traway du Mont Blanc îl vezi începând cu zona sa finală din vale, acolo unde se transformă într-un fir de apă de un albastru deschis superb, de pe Nid d’Aigle ai la dispoziție un traseu de o oră dus-întors la capătul căruia ajungi pe marginea văii în care gheața se “scurge” înspre Saint Gervais. E o imagine uimitoare spre înspăimântătoare, în care rămâi mut văzând în fața ta imensul bloc de gheață nemișcată. Din când în când, dinspre vârful camuflat de ceață se aud zgomote înfundate și sunete care precedă o avalanșă de bolovani. Totul este rece și nu-ți dă niciun drept la replică. Este una dintre puținele ocazii în care pur și simplu admiri și atât, fără a simți că e nevoie să-ți explici ceva. Poate de asta e atât de greu de pus în cuvinte ce simți în momentele în care privești întinderea aia enormă de gheață.
Există însă și momente în care zona alpină a masivului prinde viață. Caprele sălbatice care-și fac veacul pe lângă vârfurile mereu albe ale muntelui sunt o imagine comună aici, ele plimbându-se printre oameni fără probleme. Cu o distanță de siguranță pe care o mențin pentru orice eventualitate. Am urmărit, de la 5-10 metri, o turmă de 15 capre care se adăpau la unul dintre izvoarele naturale din zonă. Imaginea este calmă, mută, aproape înălțătoare. Iar întâlnirea este pe cât de inedită, pe atât de caldă și plăcută.
Am revenit în Saint Gervais les Bains cu același Tramway du Mont Blanc după 5 ore de la plecare. Cu sentimentul că cei 32 de euro pe care fiecare îi plătește pentru a ajunge sus, la aproape zero grade, a fost una dintre cele mai bune investiții din lume.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
