---

„A te bate singur” e în sport un concept destul de clișeic, dar azi a fost explicat fără intenție de Anna Kalinskaya, de-a lungul a vreo două ore de joc în care au existat inclusiv momente de tenis. Maja Chwalinska, aflată în a 17-a zi de turneu, a urcat pe fiecare pală de vânt intrată pe Philippe Chatrier și a făcut înțelegeri cu văzduhul ca să ducă și să oprească mingile acolo unde era nevoie de ele.

Baricadată într-o defensivă meteo-depdendentă, Maja ajunge într-o semifinală de Grand Slam care cu siguranță nu îi era prinsă în calendar pe la început de an, când nu a mai apucat să testeze beneficiile transportului public clujean din Vinerea Verde pentru că a plecat acasă după al treilea meci. Dar uite că, de fapt, sezonul chiar e lung și dacă ai capacitatea de a da din mâini și din picioare cu suficientă constanță, asta poate face diferența dintre a nu te îneca, a pluti sau chiar a naviga cu sens către insula comorii. 

Totuși, dacă ai fi dat pe meci fără să vezi și scorul, indiferent de moment ai fi zis că în mâinile Annei Kalinskaya nu sunt doar pâinea și cuțitul, ci și decizia cu privire la cine are acces la carbohidrați și cine ține post de la gluten. Că în realitatea meciului era de fapt fix invers – ăsta e meritul Majei.

Deși au jucat primul lor meci, Maja a fost cea care a înțeles mai bine și sigur mai rapid cum trebuie zguduită barca adversarei așa încât să își schimbe într-un final axa pe care se deplasează. De la bun început, Maja a zidit partea defensivă, iar în tenis asta poate fi o strategie ofensivă în măsura în care peretele care încasează loviturile are și capacitatea de a întoarce mingi învelite în piatră cubică, gata să fărâme tocurile adversarei. 

În loc să producă avantaj, atacurile cu backhandul în cross ale Annei au generat în mod special dileme existențiale în creierul aflat la adresa de expediție: cum poate o lovitură atât de bună să pună în teren mingi câștigătoare pe care adversara le privește cu religiozitate măcar de la un metru distanță dar, în același timp, să îngroape game-uri de serviciu și primire cu frecvența cu care un aparat SGR toacă sticlele duse la reciclare. 

În mod oficial, vântul nu a bătut într-o singură direcție, dar numai pe Kalinskaya a deranjat-o cu adevărat. Deși a revenit de la 1-5 și a dus set-ul în tiebreak, finalul primei părți a găsit-o pe Anna contemplând același context ridicol în care își atacă propriile intenții, în timp ce adversara coboară din turn doar pentru a-și alege fructele de sub copacul pe care l-a scuturat doar la nivel strategic. 

Ideea asta a jocului bun care stă să fie descătușat a continuat pentru Kalinskaya și în setul doi. Numai că la fel a continuat și Chwalinska să ridice mingea în aer și să își abordeze adversara de parcă ar fi o furtună căreia îi supraviețuiești nu luându-te la trântă cu rotocoalele de vânt care o compun, ci ancorându-te în pământ cu un plan de lungă durată care să fie eficient măcar cu un minut mai mult. 

Cu abordarea unei școlărițe ajunsă la olimpiada internațională după ce cu mult tact a trecut prin anii de coborât la școală de pe munte, prin noroaiele de dincolo de Top 100 WTA, Chwalinska a ridicat zid pe fiecare posibilă alee pe care Kalinskaya a încercat să își aducă ideile de joc. Bune, nu zice nimeni, dar incapabile să treacă de la a fi niște biete personaje de figurație, la statutul de vedete ale micului, marelui sau verticalului ecran. Setul doi s-a terminat cu 6-3 pentru cea pe care sunt sigur că sunteți tentați să o numiți „cealaltă poloneză” și a pus fundiță pe un final de meci în care Kalinskaya ar fi preferat să se plângă că a fost lăsată cu ochii în soare, doar să nu fi avut de jucat atât de mult împotriva vântului.

---

Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură

---

Porsche Macan îți oferă cronicile de la Roland-Garros.

---