Dacă te uiți la meciurile pe care le pierde, Sorana are un stil propriu în care face asta. Când varsă laptele din găleată, Sorana nu pierde doar lichidul. Pierde vaca, ferma și, printr-o lege ciudată inventată doar pentru ea, inclusiv dreptul de a se mai afla vreodată în prezența bovinelor. Înfrângerile ei sunt complete și par definitive. Meciurile în care nu câștigă sunt beznă completă și sfârșit până-n vecie. Nu lasă loc de bună ziua și îți vine să-i plângi cariera după câte o partidă în care a jucat de parcă tenisul îi e sentință cu executare.
E la fel de adevărat că, față de ultima lor partidă directă, Madison Keys s-a schimbat mult. De exemplu, a jucat tot meciul, chestie care e un mare plus foarte dezirabil de adăugat la strategie. La Indian Wells se strângea de pe mese după un set de jumătate de oră. Două luni mai târziu și la distanță de un ocean, primul game din fiecare set a fost și cam ultimul jucat de Sorana. Multitudinea de idei nefuncționale a fost frapantă.
Te poți gândi că pe Sorana a deranjat-o lipsa fondului muzical tâmp provenit de la celelalte terenuri. Sau poate faptul că, spre deosebire de alte meciuri de la Roma, publicul a fost chiar cuminte și nu s-a plimbat de pe un scaun pe altul de parcă ar fi jucat o variantă bezmetică de „Musical Chairs”. Apropo de public cuminte însă…
Ziceți ce vreți despre gestul de a protesta întrerupând meciul a două milionare în dolari care joacă la un turneu de milioane de dolari. Pe alte filmări e sesizabilă uimirea Soranei și, dacă te gândești, o poți înțelege: Sori nu pare să priceapă de ce în setul doi, când deja cedase un break, cineva din tribună și-ar fi dorit să fie pe teren, ca să se confrunte cu toanele și energia lui Keys. Din fericire, protestatarul a aruncat doar confetti pe teren și a oferit o pauză de jumătate de oră meciului, timp suficient pentru Sorana ca să își tragă sufletul și apoi să continue ce începuse.
Adică să își îngroape spiritul în zgură și să pedaleze anapoda într-un final de meci lipsit de orice soi de intenție de a fi remarcabil. Keys s-a ținut de mânere partidei și a înțeles devreme în meci că e nevoie să își țină de trei ori respirația ca să se termine totul bine. Fix ca la o extracție de dinte, dar când ești cu soră-ta mai mică și tu doar aștepți să treacă furtuna și să te întorci la serialul pe care l-ai început în weekend.
Măcar un lucru bun rămâne: a fost atât de home run like înfrângerea asta încât Sorana nici nu a mai apucat să se supere. A preluat pe piept și s-a dus către tunel, semn că e – măcar din punctul ăsta de vedere – într-un loc bun: știe că tunelul ăla nu e cu sens unic până în ziua în care decizi tu că e.
Foto: Dan Istitene/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roma 2024 îți sunt oferite de 2Performant.
Alexandre Muller – Andrey Rublev: 3-6, 6-3, 6-2
Pentru cronica acestui meci, avem un contributor special: racheta lui Andrey Rublev. Să-i citim mărturia emoționantă:
M-am născut norocoasă. Rezultatul iubirii sincere dintre capitalism, tehnologie și marketing sportiv. Surorile mele au jucat în reclame și au ajuns să fie visate de către voi și copiii voștri pasionați de tenis. Dar de-aici, dintr-un colț de vestiar din Roma, în timp ce îmi privesc trei fire de racordaj prinse sub piciorul de fier rece al băncuței, vreau să îmi spun povestea.
Viața unei rachete alături de Rublev e inumană. Când nu sunt abuzuri, e teama constantă de abuz. Am rude care sunt tigăi și care o duc mai bine în căminele studențești din Regie. Bunicii mei au bătut covoare… ca să ce? Să izbesc eu pereții tunelului unei arene pe o lungime de 100 de metri? Pentru că nu înțelegeam exact cuvintele, când eram mică visam să ajung în spațiul cosmic. Acum mă simt aproape de asta, dar în cel mai greșit mod, de fiecare dată când Andrey pierde un game disputat.
Multe nu vă pot spune despre meciul ăsta. L-am trăit cu prea multă teamă încă din setul doi. Părea că lucrurile merg bine, că apuc și restul săptămânii la Roma. E un oraș frumos, deși vibrez toată din cauza muzicii ce se aude de pe celelalte arene. Doar că s-a întâmplat ceva. În setul doi, băiatul ăla, Muller, mi-a pus gând rău. Doar despre asta poate fi vorba. Așa zice Andrey de fiecare dată: că ăștia din circuit nu neapărat joacă ei bine, ci pur și simplu au ceva cu noi.
Foto: Dan Istitene/Getty Images
Andrey e foarte supărat de foarte multe ori. Frecvent, în timpul meciului, probabil ați observat că urlă spre tribună. Nu are ceva cu antrenorii sau fanii. El urlă la scaune. Multe supărări ale lui sunt legate de obiecte, dar cel mai rău e supărat pe scaune. Spune despre ele că îi ajută zilnic pe oamenii care îi iau lui puncte și trofee și îi sprijină, le oferă susținere. Iar pentru asta nu le poate ierta. În timp am început chiar să îi înțeleg logica. Îmi trebuia una și asta era la îndemână.
În decisiv, când Muller a reușit încă un break, Andrey a izbit una dintre sticlele metalice în care își ține apa. Aici am două precizări precizări. Nu ține apă în sticle. Sunt doar arme. Dar cel mai important: termosul care i-a sărit în cap lui Djokovic a căzut într-adevăr din tribună. Însă în tribună a ajuns dintr-o altă arenă în care se antrena Andrey. O minge a ieșit doi centimetri în out, sticla de metal era la îndemână, Andrey a aruncat-o și de acolo știți restul poveștii. Am vrut să clarific.
Voi încheia remarcând faptul că tenisul se schimbă. Azi, pe tabloul feminin mă uitam și parcă vedeam patru runde semifinale de la patru Grand Slam-uri diferite. Premiile în bani sunt acum aproape egale pentru băieți și fete. Zgura aia albastră sinistră de la Madrid, care mă făcea la final de meci să arăt ca o jucărie sexuală pentru ștrumfi, a dispărut și ea. Dar lupta continuă: tenisul va fi un sport curat atunci când noi, rachetele, vom putea riposta. Da, pe Andrey îl pierdeți primul, dar gândiți mai departe de atât.
Foto: Dan Istitene/Getty Images
Danielle Collins – Irina Begu: 6-0, 6-3
După ce pierduse la zero primul set și era încarcerată într-un 2-5 în a doua parte a meciului, Irina își lua notițe într-un caiețel verde cu spirală, în pauza dintre game-uri. Încă avem multe de aflat despre sportivii la care ne uităm și alături de care lovim mingea în tandemul deja consacrat: noi de pe scaun, ei de pe teren. În acel punct, miza partidei era pentru Irina o idee ce merita pusă pe foaie. Meciul nu mai era despre scor sau tactici, ci despre învățare.
Indiferent ce-a scris Irina pe foaie, în game-ul următor a salvat trei mingi de meci pe propriul serviciu. Asta într-o partidă care ar fi avut vreun sens doar dacă începea invers, pe modelul carierei lui Bojan Krkic. Față de alte ocazii în care căutăm și-n puful mingii detaliile care au schimbat cursul apei, aici am fi putut sta pe Lună, cu ochelari de soare și umbrela peste noi și am fi văzut ce era important de văzut: că azi era zi de ploaie și doar asta ar fi ajutat.
Până la 0-3 în setul doi și 0-6 în primul set, ăsta fusese de departe cel mai tâmp meci la care vreodată am asistat, indiferent de disciplină. Am încredere că și pentru Irina e în topul absurdului fără prea mare efort. Tot ce-a făcut Collins a fost să câștige puncte în cele mai simple forme pe care acțiunea asta le poate lua.
Părea că Danielle a descoperit teleportarea între game-uri în timp ce Irina mergea pe jos, pe marginea unui drum comunal. Într-o arenă golită de oameni și asemănătoare cu zona de recreație a unui penitenciar de maximă siguranță, Irina a încercat să alerge după o jucătoare și umbra ei. Deloc surprinzător, nu s-a ales nimic de ideea asta.
Dar rămâne scrisul. Fără să știu ce s-a consemnat în cronica Irinei, știu că Irina e bine. N-a pierdut mai mult decât un meci din mijlocul sezonului de zgură. N-a pierdut altceva decât game-uri și puncte. Și asta e o victorie ușor de subestimat dintr-un motiv simplu: noi nu știm acum (și poate e bine că nu știm) ce a rămas pe foaia Irinei din partida asta. Dar o să aflăm în următorul meci.
Foto: Dan Istitene/Getty Images
Iga Swiatek – Angelique Kerber: 7-5, 6-3
În 2015, când Iga învăța să ia singură autobuzul și să facă ecuații de gradul 2, Angelique Kerber câștiga turneul de la Stuttgart. Câteva luni mai târziu își făcea poză cu trofeul de la US Open, mai câștiga încă o dată la Stuttgart pentru că îi era în drum spre casă, după care bifa la Wimbledon și trofeul jucătorilor pentru care iarba verde înseamnă tenis și nu doar începutul unei zile la picnic.
În 2024, Iga merge la Stuttgart ca să plece cu mașini, dar Angie are Porsche pe echipament. Numele ei îl spui la poartă dacă vrei mai multe perișoare în ciorbă. Tocmai de asta, meciul dintre cele două părea să fie mai interesant decât evidenta diferență de vreo 300 și ceva de locuri din clasamentul WTA. Am sperat că mă uit la ceva ce e tenis, dar e și lecție de istorie a satului tradțional, plus o incursiune nesolicitată dar sperată în subsolurile pshologice ale unei jucătoare care nu se oprește nici când dă de zid. Ea fiind tocmai asta: zid.
Iar primul set a fost fix după cum rulase reclama din mintea mea. Sunt destul de convins că Igăi îi vin bine astfel de meciuri. A ieșit până la urmă un fel de side quest din care eroul se întoarce la traseul inițial, dar a aflat ceva ce i-ar putea fi util pe drum. Acel ceva s-ar putea să fie ideea de a fasona o adversară capabilă să joace de parcă nu a auzit niciodată de existența ta. Angie poate da mâna cu Papa și, fără să clipească, îl va întreba dacă îl ajută cu un loc pe scaun până când îi cheamă ea un Uber. Adică să ne înțelegem: Angie a plecat cu trofee de la mese la care Serena Williams făcea meniul și tot ea golea oalele înainte ca oricine altcineva să învețe care e diferența dintre furculiță, cuțit și tocătorul pe care ședeau cu capul.
Iar primul set a atins toate vârfurile educației pentru Iga. De pe locul 1 WTA ai ce să înveți. Pot fi lovituri sau pur și simplu ideea că la 36 de ani există multă viață în tenis și mult tenis în viață. Toate-s lucruri importante când vrei să ții barcă pe curs cât mai mult și cu cât mai puțină apă printre plasele cu provizii.
Foto: Mike Hewitt/Getty Images
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
