Irina Bagel

---

Din familia de jucătoare din care, în ultimii ani, tot selectăm câte 2-3 și ne înfigem în canapele ca să le urmărim pe la turnee, Irina Begu întotdeauna mi s-a părut bufnița înțeleaptă. Ea există în tenis cam în același fel în care și joacă: dacă o urmărești punct cu punct, pare lipsită de mobilitatea cu care altele au fost înzestrate. Totuși, în mod aproape straniu, dacă pici în capcană și îți muți privirea, la întoarcere o găsești în vârf de munte, înfigându-și toporu-n butuc, veșnic calmă și moderată în reacții. 

Irina răspândește în jurul ei siguranță și pot să îmi imaginez cum asta e intimidant pentru adversare. Deși Mertens are experiență cât să umple trei CV-uri pentru corporații ahtiate după resursă umană supracalificată, dar proaspăt absolventă de grupa pregătitoare, Irina a fost înțeleptul de pe munte în meciul ăsta. Partidă începută cu un tradițional schimb de break-uri, așa cum îi stă bine unui meci în care se muncește de la primele ore ale zilei, când soarele inundă zgura de la Roma, iar italienii încă-s la biserică și nu pot să se plimbe gălăgios între terenuri. 

Jocul Irinei are întotdeauna ceva specific doar ei: ea nu sare pe metereze și nu dă cu picioarele-n porți. Ea produce o fisură prin care toarnă lent și enervant pentru adversar milioane de metri cubi de întuneric, până când de cealaltă parte a terenului nu mai există nici strategie, nici linii, nici repere care să transmită informații despre căi de scăpare. Când Irina joacă bine, așa cum a făcut-o cu Mertens, nu sunt artificii pe teren. Chiar și loviturile direct câștigătoare spectaculoase sunt contabilizate pe tabelă în liniște și modestie. E ca și cum ai vedea un film de Oscar fără sunet.

De la 2-2, Mertens nu s-a mai zbătut în plasele Irinei. A jucat ca legată la ochi și lăsată să zburde prin parc. În timp ce Begu se deplasa din colț în colț, lovind decisiv și bifând break după break, Mertens parcă încerca să înoate prin magiun. A pierdut primul set la diferență de patru game-uri, deși a fost diferență de doar 7 puncte câștigate. Adică Mertens a stat în fiecare game atât cât să vadă că poate și să i se frângă fiecare speranță. 

Setul secund câștigat la 0 de către Irina Begu a venit natural. Genul acela de încheiere a unui film la care te aștepți pentru că îi cunoști pe actori și știi că niciun alt film nu i-a prins cu prohodul.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roma 2024 îți sunt oferite de 2Performant.

---

Alejandro Tabilo – Novak Djokovic: 6-2, 6-3

Poți inevitabil să te gândești unde ar fi fost cariera din tenis a lui Djokovic dacă nu ar fi existat gravitație. Mingea care s-a întâlnit cu coastele arbitrei de la US Open nu ar mai fi existat. Pangolinul care ne-a adus pandemia încă ar fi plutit în derivă la mare înălțime și nu ar fi întâlnit niciun om, așa că Nole ar fi fost lăsat să intre în Australia. Iar acea sticlă căzută vineri în capul sârbului nu ar mai fi aterizat niciodată și meciul cu Tabilo poate ar fi arătat altfel. Te poți gândi că ceva e la mijloc. Ca să îl parafraze pe Serghei Mizil, dacă gravitația era așa bună, o luau americanii. 

Meciul ăsta a fost ca un film horror în care personajul nevinovat reușește să evite gestul care declanșează drama. A fost ca și cum, în The Ring, Rachel se duce într-un concediu la Băile Govora în loc să caute caseta la care s-a uitat soră-sa înainte să moară. Sau – ca să facem referire la alt film horror – e ca și cum Simona Halep nu și-ar mai fi pus telefonul la încărcat și ar fi ratat call-ul cu Mouratoglou, cel în care au stabilit că vor colabora. 

Eram obișnuiți să vedem filmul ăsta, cu vreun grangur aparent în suferință și jucători pierduți prin marea fabrică de ciocolată a ATP-ului, căutând reflectoare la care să își spună povestea vieții și de sub care să plece cu puncte. Cei mai mulți plecau pârliți pe spate, cu urme de adidași pe obraz și resurse pentru măcar două luni de coșmaruri. Tabilo însă nu doarme. Sau dacă doarme, nu visează. Sau dacă visează, o face cu formule matematice și obiectivitate. 

Să ai 4-0 în primul set cu Nole nu e tocmai ceva nemaivăzut. Să îi iei set s-a mai întâmplat. Dar istoria scrisă în cronici ne-a arătat de fiecare dată că magia se ascunde într-un punct anume. E cam ca în raliurile de regularitate ale lui Meșter și Șocariciu (presupunând că am înțeles bine ce fac ei acolo): degeaba mergi bine 12 etape, dacă într-un anumit punct te gândești să te proptești în accelerație sau, dimpotrivă, să oprești ca să produci conținut pentru Instagram.

Tabilo a identificat momentul. Când, spre finalul primului set, Nole începea să zgârie cu dinții pereții sicriului în care de unul singur se băgase, Tabilo și-a tras ochelarii de cal peste nas și și-a continuat crezul. 

– Nu am câștigat nimic, nu voi câștiga nimic, contează doar să iau game-ul ăsta!

Sau cel puțin asta-mi imaginez eu că e necesar ca să îl bați pe Nole. Trebuie să sfidezi rațiunea și să joci tenis în lumea mentalului. Să nu îți amintești că ți-ai văzut adversarul la TV. Să nu te gândești la faptul că – din ceva motiv – omul de peste fileu face ori ași, ori duble și pentru prima dată în carieră se grăbește să servească.

Să crezi într-o sticlă, gravitație, zodii și homeopatie. Orice te poate ajuta să cari meciul până la ultimul punct și ultimul punct să îți aparțină. Și, pentru siguranța ta, să mai joci un game și după ce câștigi. Doar așa, că nu ai de unde să știi.

Jelena Ostapenko – Sara Sorribes Tormo: 6-4, 5-7, 6-1

Dacă ai avea doar 8 caractere la dispoziție, atât cifre cât și litere majuscule, ai putea scrie o poveste despre durere, agricultură rurală de subzistență în Evul Mediu, reziliență și victorie a unui spirit dârz asupra vrășmașului, mediului, naturii și elementelor chimice care compun viața. Și ți-ar ieși așa.

15:0, 15:15, 15:30, 15:40 MB, 30:40MB, 40:40, A:40, 40:40, 40:A MB, 40:40, A:40, 40:40, 40:A MB, 40:40, 40:A MB, 40:40, 40:A MB, 40:40, A:40, 40:40, 40:A MB

Ăsta e un game din decisivul jucat de Ostapenko. „În compania lui Sorribes Tormo” ar fi greșit să spun. E ca și cum te-ai uita pe National Geographic la o scenă în care o ursoaică scăpată în hangarele pline de cocaină ale unui cartel columbian smulge bucăți dintr-o oaie pe care a legat-o fedeleș între crengi și pe care o obligă să își privească părți din corp fiind transformate în tobă și ciorbă.

Ca de obicei, Ostapenko învinge atunci când scoate tenisul din ecuație. Nănașa e fix ca rudele alea care în pandemie începeau discuția despre vaccin și te duceau la punctul în care le cedezi pământurile doar ca să nu mai trebuiască să argumentezi de ce nu e cu putință ca vechii daci să fi navigat către Asia prin Canalul Suez. Altfel, pe Jelena o poți bate cu racordaj făcut din sita de făină. Dar trebuie să duci povestea în acea direcție.

Iar Sorribes Tormo e la un nivel de finețe care nu îi oferă acces la acea zonă. E și prea concentrată pe tenis, iar asta nu te ajută când dincolo de fileu e Ostapenko. Jelena nu va sesiza că ai început să lovești mai scurt, iar asta îi dă ocazia de a urca în teren și de a face punct. Dar va sesiza că te uiți la ea când face mutre, sare de pe un picior pe altul și – așa cum am înțeles eu – îi spune antrenorului rețete de cozonac. Că altfel nu știu ce puteau discuta chiar atât.

Iar atunci Jelena începe să câștige. Și să nu se mai oprească. De acolo îi vine oxigenul. Asta o face să se simtă liberă, precum o roată de cașcaval ce se învârte energic spre raftul din cămară. Așa începe ea să trăiască. E fix ca un actor, dacă definiția actorului ar fi „persoană care trebuie să imite cel puțin 5 animale de ogradă și 3 tipuri de autospeciale de intervenție din 3 țări diferite în cel mult 3 ore pe o supragață din zgură, ciment sau iarbă cosită”.

Dar veste șocantă: îmi e dragă de mor. Ostapenko e unul dintre puținele puncte (sau cercuri, mă rog) pe care sportul ăsta le mai are cu realitatea și cu noi, oamenii reali care ne așteptăm să vedem în meciuri oameni reali. Deși nimic din ce fac ei nu ne e nouă tangibil.

Ostapenko face ceva cu care rezonează fiecare dintre noi când dă cu piciorul în prag, când scapă cafea pe copil sau când află că mai are un copil. Iar asta e minunat.

Danielle Collins – Caroline Garcia: 6-3, 6-3

În cazul în care nu sunteți la curent, cea mai recentă problemă de la Dinamo București e că, foarte probabil, are în lot un jucător fals, care la transfer a fost schimbat cu fratele său geamăn. Ați putea fi tentați să spuneți că așa ceva nu se poate, dar e o treabă tare comună. De exemplu, asta li se întâmplă și cunoștințelor lui Danielle Collins, care e foarte des confundată cu un concasor portabil pentru piatră granit și marmură. Mai are zile în care stă liniștită pe terasă și își aude prietenii certându-se și strigând „cine a lăsat din nou acceleratorul de particule lângă masă?”.

Și e normal. Nu îți poți da seama care-i care dacă te uiți la game-ul cinci din setul doi al meciului. Lipsită de grija sezonului viitor, Collins pare scăpată de sub control. Noul ei plan e să joace împotriva statisticilor și să ardă orice urmă de logică ai încerca să găsești dacă te uiți pe cifre și nu la meci. La un moment dat, pe final de partidă, avea de două ori mai multe greșeli neforțate. Și, matematic vorbind, primul serviciu funcționa part-time, cu program de bugetar.

Doar că în câmpul de piatră spartă, Collins strângea menghina pe Garcia. Care câștiga o minge venită de pe stânga și o pierdea cu as pe serviciul doi pe cealaltă. Dădea lung, lângă tușă și primea foc viu sub formă de mingi răsucite razant cu fileu, ori explodate lângă linie. Așa a înțeles Collins să își facă anul de adio: ca fan, te simți imbecil dacă nu te uiți la meciuri dar încerci să tragi concluzii. Ești ca un copil care vede imagini de arhivă din 1920 și rămâne cu impresia că pe vremea aia lumea era în alb și negru.

Dacă totuși te uiți, vezi rupere de nori în formă continuată. Danielle Collins în misiunea ei de a nivela circuitul înainte de plecare, jucând aproape diavolesc, cu energia cu care ai putea câștiga seturi la zero, turnee, dar și lupte corp la corp cu rechini turbați în mijlocul oceanului.