Jelena-i coană mare

Am întrebat-o ieri pe Iga Swiatek, imediat după al șaselea meci consecutiv pierdut contra Nănașei, ce-o face pe letonă să fie un os atât de greu de înghițit. Mai ales în contextul în care Iga a tot hăpăit oase de toate felurile în ultimii ani – de la ciosvârte de bizoni la oscioare de guvizi de mâl. De exemplu, ce se vede atât de diferit din teren între Leana și Aryna, care în principiu folosesc aceeași tactică – focoase eșapate din rachetă cu scopul declarat de a dezumfla bășica.

A pufăit și-a zis așa: „A, păi e simplu: Aryna joacă mult mai logic”.

Vă traduc: dacă Aryna joacă logic, înseamnă în esență că Ostapenko joacă ilogic. Ceea ce în terminologia jucătorilor de tenis înseamnă că are un stil de joc greu de anticipat, deci de prevenit și pregătit. N-ai ce tactici să concepi înaintea unui meci cu Nănașa, pentru că ai toate șansele să te trezești cu rachete peste omoplați și cu racordaj înfipt în țeastă. Așa că mergi pe teren și-ncerci să fii tu însăți, păstrând mereu o rezervă de optimism pentru momentele în care Leana se dereglează automat și-ncepe să trimită mingile pe orbită. Caz în care poți să fii tu însăți sau să joci orice rol vrei, pentru că meciul e jucat și câștigat. Dacă nu se-ntâmpla asta, însă, Doamne-ajută ție și familiei pe vreo trei generații de acum înainte – vei avea o zi grea la birou.

Să fii prezent fizic la un meci al Jelenei e o experiență în sine. Dacă la televizor o vezi doar când reacționează grosier la ce se-ntâmplă în jurul ei, pentru că regizorii de transmisie or avea și ei un meci de tenis de înfăptuit, s-o urmărești pas cu pas între puncte și-ntre game-uri e o poveste în sine. Acum niște ani, când Zidane era vârf de suliță la Madrid și-mi umplea pereții din apartamentul provincial în care m-am construit structural, niște oameni au avut ideea de a pune câteva camere de rezoluție înaltă să-l urmărească vreme de 90 de minute într-o partidă de campionat pe Bernabeu. A ieșit un soi de documentar în care nu se scoate o vorbă, dar care-ți prezintă un portret brut al unui artist care a ales scena din iarbă pentru a-ți exprima creativitatea. O pastilă de istorie, dacă vreți, comprimată într-un film care spune involuntar povestea lui Zizou pe de-a întregul – cu tot cu un gol stelar și cu un cartonaș roșu primit. Dar esența sa stă în nuanțe – în momentele pe care nu ți le arată nicio televiziune, niciodată. O poveste despre ce face un sportiv atunci când nu există pentru camere. Când respiră, când gândește, când nu are mingea.

Dacă pui 20 de camere pe Leana vreme de-un meci, iese de-o reprezentație Cirque du Soleil. Pe lângă faptul că-i un personaj cu ifose și kinetică așa cum nu-i altul în tenisul feminin de azi, cu toate datele și luatele detestabile pe care le implică asta, Nănașa are garantat un job de actriță la Teatrul de Stat din Riga după ce se va lăsa de tenis în contextul în care unele colege de circuit tremură cu gândul la perioada de după retragere. Nu-i aproape deloc momentul – Penko face anul ăsta abia 28 de ani, deci mai avem la dispoziție măcar un ciclu olimpic să-i admirăm clinciurile cu ea însăși. 

Ostapenko este opusul lui Federer la capitolul expresivitate. Sau al Osakăi, dacă vreți, care are aceeași mină indiferent dacă își câștigă vreun Slam, se ceartă cu administratorul pe fondul de rulment sau naște. Leana e un spectacol perpetuu: acum câștigă un punct cu un proiectil în lung de linie și urlă 15 secunde cu pumnul încleștat, iar peste două minute trosnește o balegă-n burta fileului și se ceartă cu propria lojă, cerându-le oamenilor de acolo explicații cu mâinile-n șold pentru c-a decis să lovească imberb. Nu există serviciu fără ca Penko să-și îndoaie fața ca Jim Carrey în vârful carierei, iar fiecare lovitură a sa e o necunoscută demnă de 6/49 și Noroc. Și nu există imagine din timpul partidei care să nu pară că e probă de casting pentru un sequel la Tăcerea Mieilor. Dacă în povestea asta adăugăm spectacolul sclivisit permanent din cearta de-a echipamentul, pe care Leana o duce pe umeri și talie de niște ani, reiese că până și cronicile astea trăiesc de-o vreme bună pe cârca letonei.

Alexandrova, cu atitudinea ei de copil trimis la colț pe coji de nucă, mereu prea sfioasă și plată ca o masă de călcat, exagerat de ortodoxă-n simțiri, n-a avut azi nicio șansă reală în fața Jelenei. Deși o bătuse de 5 ori pe Ostapenko, implicit de două ori pe zgură, Ekaterina a părut o tipă firavă pusă să execute stilul aruncat cu o halteră de juma’ de tonă. 

Avem Nănașă în finala de la Stuttgart. Se jonglează pe uniciclu.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la turneul WTA Stuttgart îți sunt oferite de Porsche.

---

De fiecare dată când o văd jucând pe Jasmine Paolini pe crestele ditai turneelor cu miros de metale rare, îmi aduc aminte cum râdeau macacii de pe internet de organizatorii turneului de la Cluj, care în 2022 s-au trezit cu o finală între Anna Blinkova și italianca Paolini, aflată atunci pe locul 78 WTA, undeva în zona incertă spre insipidă din clasamentul fetelor. Tot ca ieri țin minte cum scriam, atunci, că un turneu WTA 250 nu are neapărat rolul de a planta-n televizoare vedete care să vândă bilete, chit că ăsta e visul oricărui fan de vreme bună care-ar dori să vadă la Cluj finală între Sabalenka și Steffi Graf, eventual cu invitație moca. Ba din contra, e bine să fii în tribune (eventual în fiecare dintre zilele turneului) pentru a vedea la treabă fete care în timp o să-ți explice că ai investit aproape nimic pentru a le vedea în variantă pre-explozie. Asta pe lângă rolul de a înmuia pe cât se poate, prin wildcard-uri sau pur și simplu prin faptul că turneul există acasă, drumul plin de asperități ale fetelor noastre ceva mai tinere decât ne place să credem în tenisul mare.

Paolini a făcut finală la Cluj în 2022, s-a clăpăit o zi și oamenii au uitat momentul. Fast forward în 2024, Paolini a urcat pe locul 4 WTA după două finale de Slam și-un titlu în Dubai. Iar la turneul de la Stuttgart, pe care-l povestim pe aici minut cu minut de o săptămână, a învățat-o tenis pe madam Gauff înainte să se agațe de Sabalenka și să-i scoată bielorusei păr alb pe tâmple la 26 ani. Noroc cu tehnicile noi de vopsire a podoabei capilare și cu faptul că oricum sunt puțini oameni care n-au nevoie de scară ca să vadă culoarea părului Arynei.

Ce-a făcut-o pe Jasmine să ajungă personaj principal în cele mai sclipitoare povești al tenisului mondial? Răspunsul e același, indiferent de câte cărți de dezvoltare personală și câte seminarii pline de guru îți vor fi servite în viața asta: munca. Cu Jasmine nu e ușor niciodată – ți se agață de unde-apucă și face priză perfectă, fuzionând cu corpul adversarei. Nu-i jucătoarea care să conducă un meci prin urlete și aranjamente scenice – la 160 de centimetri, e destul de complicat să faci asta dacă nu ești cârmaci la canotaj. Dar sub cârlionții infiniți ai italiencei stă un motoraș care funcționează impecabil și care nu cunoaște conceptul abandonului. Dezertarea nu-i în lexic, capitularea e tabu. 

Lucrurile nu se schimbă nici măcar atunci când ai 3-0 și 5-2 în primul set și ești Sabalenka. Chiar dacă ar putea să-ți încolțească în minte sămânța victoriei și să genereze vrejuri spre înălțimi care te lasă fără aer, fii sigur că Jasmine va lipi ventuzele de plantă și că te vei trezi cu ea-n buzunare la verificarea bagajelor înainte de intrarea paradis. Deși nouă ni se pare imposibil să-i faci două break-uri consecutive Sabalenkăi, Paolini e destul de puțin interesată de termeni definitivi și marșează mai degrabă pe aspectul relativ al problemei. Așa ne-am trezit la 5-5. Noi ca noi, dar s-a trezit și Sabalenka, care a înțeles brusc că gâlma creață nu-i pusă-n schemă sub formă de eroare statistică, ci e în stare să-i strice petrecerea.

S-a făcut, deci, 7-5.

Cu un set în buzunar, Aryna o fi crezut – din nou, eroare impardonabilă la nivelul ăsta – că Jasmine va imploda, că va lăsa hârlețul jos, cum se zice-n grădină. Trei game-uri fulgerătoare mai târziu, Paolini a acoperit terenul cu propria umbră și a sprintat spre 3-0, invitând-o pe Sabalenka să se autoflageleze în văzul lumii – full house la Stuttgart, apropo – 4200 de oameni care au umplut Porsche Arena în ultimele trei zile. E foarte posibil ca rachetele-n frunte pe care și le-a trântit Aryna să fi avut efectul de reglaj pe care-l avea dosul de palmă peste tranzistori pe televizoarele copilăriilor noastre, pentru că Aryna s-a întărit din nou brusc, și-a revenit în simțiri și a început să piște tușele cu forehand-uri, tehnică pe care nici măcar shaolinul Djokovic n-o poate ignora stoic atunci când vreun adversar e atins de inspirație, har și bulan deopotrivă. 

Aryna a reglat tirul, a egalat la game-uri, apoi s-a dus spre al doilea set și și-a făcut rost de bilete VIP la finală. La suprapreț, pentru că după ce-a demolat-o la ultimul meci pe Paolini la Miami (6-2, 6-2), nu s-o fi așteptat să-i deregleze zenul după-amiezii liniștite de duminică. Dar biletele sunt bilete, chit că probabil cel puțin jumătate de creier îi zace încă-ntr-un amestec de indignare și necredință, iar Paolini îi va apărea-n visurile care te trezesc cu apă sub bărbie. 

Per total, însă, avem Ostapenko – Sabalenka în finala de la Stuttgart. Atenție, se trage.

---