---

Euforia de final a lui Tiafoe, marele adormit care a trimis Europa la somn ca să demonstreze apoi că poate găuri cerul cu un burghiu nemaivăzut la ediția curentă de US Open, s-a înecat în durerea colegului distribuit într-o dramă de aproape cinci ore. De fapt, au fost două meciuri într-unul, două plăci tectonice cât Atlanticul care desparte America de continentul mai bătrân, acolo unde a și fost inventat tenisul, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Imaginile nu mai au nevoie de explicații. Frances se lupta cu el însuși să nu izbucnească în plâns în timp ce Michelsen se agățase de trupul său ca de un arbore bătrân cu disperarea și atașamentul puiului de Koala. De urs cu pungă.

Privirea învingătorului care nu știa cum să-l consoleze pe mai tânărul său compatriot, o deznădejde care se transmisese instantaneu pe display-ul celui revenit de nicăieri, iată o poveste despre pasiunea totală. E pasiunea care încărcase pe rând și lăsase fără vlagă două ființe care își dozaseră efortul și pentru a demonstra că nu doar numele țin afișul unui eveniment sportiv.

Remember? S-a tot glumit – cumva, pe bună dreptate – de aceste ultime jocuri din clepsidra băieților, cu o singură excepție. Piesele no-name de pe tablou prezentau un mare potențial de non-commercial. Adică n-aveau nimic vandabil și le-aș fi propus organizatorilor sindrofiei de la Flushing Meadows să gâdile nostalgia publicului cu reluări celebre. Cu “Dacă doriți să revedeți”, respectiv finalele cu adevărat memorabile de lângă Statuia Libertății. Cu clasicele Sampras – Agassi, cu toate partidele pentru trofeu ale lui Federer, regalurile Nadal – Djokovic și cu nebunia dintre Rafa și Medvedev de acum șapte ani.

Poate că s-ar fi dublat audiența unui Michelsen – Tiafoe, cu toată dragostea și compasiunea față de prietenii cititori care abia acum descoperă mișcarea cu mingiucă și bătătoare de covoare persane. Totuși, în inima Statelor Unite, pe o arenă Arthur Ashe plină ochi, ne-a fost servită încă o lecție. Pentru că în fiecare zi vom avea ceva de asimilat. Când acest viciu de sport alb e viața însăși, simți, chiar și de la mii de kilometri depărtare, că faci parte involuntar din scenariul unui film irepetabil. Jucat pe viu.

Și pentru că nenorocirile se multiplică precum ciupercile, evenimentul a picat în aceeași seară cu debutul Ligii Campionilor la fotbal. Oamenii serioși, cu principii solide, au urmărit îmbrățișarea dintre Cristi Chivu și Jose Mourinho, dar și prelungirea firească a acestui gest, meciul Real Madrid – Inter Milano. Vasăzică, tot o îmbrățișare, dar una tonică, cu emoțiile aferente unui nou început, o cuprindere în brațe aflată la antipozi cu cea care a pus capac thriller-ului Tiafoe – Michelsen.

Alex Michelsen, un june cu nume și figură de danez, fără set pierdut până în acest sfert de finală sută la sută american, ducea mai departe un turneu senzațional. 7-5 și 6-3, iar în manșa în care urma să servească pentru victorie testa și alte metode de descărnare până la os a opoziției. Avea 5-3 și putea obține game-ul necesar pentru intrarea în glorie atât la primire, dar mai ales cu el pe post de diriginte de șantier. Omul servește fantastic la cei 22 de ani recent împliniți. Până în momentul în care ar fi trebuit să tragă obloanele peste meci. Europa trăgea concluziile după runda de Champions League și prindea la lumina veiozei “ultimele” schimburi din orașul care nu doarme niciodată.

Dincolo de fileu, pe acest final de set 3, favoritul își regăsea ideile și acordurile fine, dar părea că o face nepermis de târziu. Fusese modest, chiar hilar pe alocuri, nici el nu mai credea că poate să decojească o banană sau să deșurubeze capacul unui bidon de apă. La Paris, Londra, Roma și Madrid se închideau ecranele albastre, victoria blondului cu privire de licean nu mai putea fi oprită. În joc era și recordul personal al lui Alex de a îmbrățișa semifinalele fără set risipit. Numai că forehandul său începuse să tușească îngrozitor. Două duble trântite consecutiv l-au copleșit definitiv. Toată presiunea de care nu avea nevoie își luase cazare all-inclusive pe umerii săi. De unde experiență să se redreseze acolo, pe marginea drumului?

Nu doar că n-a făcut game-ul, dar a mai capitalizat abia în setul al patrulea, la 3-0 pentru Tiafoe. Era limpede că vom asista la decisiv, mai ales că Francis se reinventase. 6-3 și era de așteptat să consemnăm și un bagel, ca să ne ciupim de obraz și să ne spunem că le-am văzut pe toate într-un singur maraton. Dar Michelsen, numărul 46 ATP, metabolizase deznădejdea de a nu fi tras zăvorul înainte să-i intre sălbăticiunile în ogradă.

Game la zero, break tot fără punct pierdut și se insinuase iarăși la timonă. 3-0, iar cel pe care acest colț de lume îl știa învins cam de pe la miezul nopții sorbea la rândul său din nectarul deznădejdii. Părea bătut a doua oară. Părea. Îi trebuia un cal, ca lui Richard al III-lea, ce rost mai avea să-și evalueze încă o dată regatul? Și a prins cabalina, un break rapid cât să macine până la pulbere încrederea adversarului. S-a mers cap la cap până în super-tie break, fază în care Alex deja se temea de eșec. Uitase de frica de a învinge, redevenise muritor de rând. Își consuma doliul în brațele fericirii lui Frances.

---

Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură

---

Noul Porsche Cayenne electric îți oferă cronicile de la US Open.

---