Infrastructura operativă, ca să nu-i zic direct culturală, a unui Grand Slam trebuie modificată urgent. La meciurile care se joacă în autogară, pe terenurile 13, 17 și 21, acolo unde trebuie să ai grijă cum lovești mingea ca să nu deturnezi vreun avion de pe pistă, contează mai puțin. Tenisul începe de prin turul 3 încolo, după ce sunt eliminați ăia care n-au văzut niciodată reflectoarele de pe Arthur Ashe sau de pe Louis Armstrong. Pretențioșii se uită doar de pe la sferturi, și mai mult la rezumate, însă pentru ei nu prea scriem cronici. Le trimitem direct factura și aia a fost.
Nu e perfect digerabil ca la finalul unei semifinale ca aceasta dintre Gauff și Rybakina, un carusel care ne-a umblat la afect ca Dorel cu târnăcopul în intersecție, să n-ai timp nici măcar să tragi aer în piept până când învinsa dispare în ceața iluzorie.
– Lasă rucsacul ăla, unde te grăbești? Hai să vorbim, ești bine, te așteaptă cineva afară? Stai câteva minute, poate dorește învingătoarea să te laude la microfon, te mai și lipești la niște aplauze suplimentare. Ți se mai îndreaptă și ție stima de sine.
Julian Finney/Getty Images
Aiurea. Imediat ce a dat cu acel nefericit rever o minge mult peste suprafața de joc, moment care a coincis cu suprimarea șanselor de a pupa finala, Coco a tras strașnic de fermoarul genții. A zbughit-o ca din pușcă spre vestiare. Copilașii de pe margine strânși gloată pentru autografe sau pentru un selfie aveau ochii plini de praf și cărbuni. Ziceai că-s angajați de zeci de ani la vreo mină din Valea Jiului sau la fostul combinat siderurgic din Galați.
Favorita publicului abia intra pe tunel, îmbufnarea îi modificase grav structura anatomică. Avusese momente excelente în fața următoarei lidere a circuitului feminin. Vorba colegului Mircea, în momentul în care Women’s Tennis Association a spart liniștea cu afișul pe care vedem scris și numele Simonei Halep: performanța aceasta, de a urca pe prima treaptă a unei industrii de lux, e mult, mult subestimată. E călcată în picioare. O conștientizăm cumva, dar nu-i conștientizăm îndeajuns de mult adâncimea.
Ei bine, Elena era deja avizată, i se citea pe expresia îmbujorată a feței un trac al trimisului umanității în spațiu care, la întoarcere, are misiunea de a nara în amănunt noul univers explorat. Măcar jumătate din ființa ei era convinsă că va pierde în fața numărului 3 mondial în acel cazan sub presiune care, la fiecare punct câștigat de Gauff, făcea New York-ul să se clatine. De aici și lupta ei interioară pe care avea s-o ducă până la final. De aici și challenge-ul prin care numai marii campioni ajung să-l cunoască, bătălia cu propriile frici, un jiu-jitsu de stradă cu angoasa că vei fi cu adevărat în centrul atenției și că nu știi cum să reacționezi.
Bănuiesc că și în Kazahstan sunt destui hateri, așa cum îi avea Simo pe ai săi, acasă. Cum ar fi sunat povestea că Rybakina devine de săptămâna viitoare noua regină WTA, numai că n-a apucat să joace și finala cu Sabalenka din motive de… Coco. N-or fi sudălmile la fel de melodioase pe la Astana, dar orișicât.
Darren Carroll/USTA via Getty Images
Cu adrenalina tare cât coada de topor, întrucât nu mai era un simplu hormon, devenise țesut, Elena s-a redresat și i-a dat de veste americancei că vântul schimbării din circuit o obligă. La 27 de ani, nu foarte devreme, dar destul de timpuriu pentru a-și confirma statutul, asiatica tocmai a pășit în cea mai strălucitoare toamnă a carierei. Lumina mieroasă a acestui anotimp avea să-i și îmbrace evoluția ulterioară până la mingea de meci. Ryba a făcut 6-4, cu un break venit tocmai după reintrarea în mână a lui Coco, pentru ca în decisiv să pună o presiune insuportabilă pe umerii fragilizați ai favoritei publicului.
Gauff, cu toate performanțele ei obținute până acum, și e cu cinci mai tânără decât kazaha, încă nu și-a format anticorpii necesari într-o bătălie în care ajunge cu spatele la zid. O va face, are tot timpul, doar că până atunci va mai trece pe lângă șanse ca aceasta, de dimineață. În manșa a treia, la 3-5, și-a luat break-ul înapoi și urma la serviciu pentru a împinge bătălia în prelungiri. Serviciul nu i-a mai jucat feste, însă încrederea nu mai era prin zonă. O saluta de peste drum. Un singur punct a mai izbutit, reverul Elenei sfârtecând lemne și cărămizi, cu tot cu schele și braconieri. Dacă erau braconieri. Și dacă erau, meritau.
Abia acum avem o nouă doamnă. Dar cât de mult ar conta să zâmbească până la capăt!
Sarah Stier/Getty Images
Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură
N-a făcut sport de performanță, cu toate că l-a dus cineva de mânuță pe un teren, luându-l imediat de cealaltă mânuță. Evident, ca să-l parcheze acasă. Ar fi fost împotriva firii să spui peste ani "Dănuț a reușit un hattrick", să fim cinstiți, nimeni nu și-ar fi cumpărat un tricou oficial al echipei favorite pe care să scrie Dănuț. Ce i-a mai rămas? Mânuțele îl ajută să dea exterioare literare și no-look-phrases. Face și radio, e util în felul lui.
Discover more from Cronici. Satire. Șarje.
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
