Haideți, fraților, că v-a fost dor de nițică adrenalină. Ce tenis e ăla în care nu-ți sar bucșele din piept în timpul punctelor, nu inventezi noi sfinți și nu riști să faci o vizită cinstită la toaletă în mijloc de noapte de teamă că se termină naibii meciul și pierzi esențialul? Nu e tenis. Tenis e ăsta de azi, în care se respiră cu branule după fiecare punct jucat la limita superioară a limitei superioare a energiei din rezervor. În care ți-e milă de câștigătoarea gârbovită de efort și-ți vine să-i cari geanta în care pare că a îndesat bolovani. Și în care, în final, nu știi cum să faci să le reamintești alor tăi că o zi tristă – o înfrângere a Simonei rămâne o înfrângere și doare oriunde ai vedea-o – are și ea nuanțe. Că semifinalele unui Slam nu-s fise câștigate la ruletă, ci bonusuri muncite – pe alocuri atât de muncite, că nici măcar nu pare că drumul până aici e muncă.
Pentru că ăsta e secretul, probabil: să muncești până când munca nu li se mai pare muncă celor de afară. Iar când munca se vede, să o conștientizăm și s-o apreciem ca atare, nu ca pe o trântă-n aer cald.
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Garbiñe Muguruza – Simona Halep: 7-6, 7-5
Meciul a început cu două direcții clare pe programă: în timp ce Simona a servit de parcă ea era aia înaltă de pe teren și a strâns rapid toate firimiturile de pe masă cu bastârci violente trimise de la etaj, pe servele Muguruzei s-au dat lupte grele și apăsate între titirezul de Dobruja și chilodonul spaniol.
Rămânea de văzut care-i barajul care va avea de suferit cel mai mult din constantele șocuri pe care cele două jucătoare le-au invocat reciproc cu insistență. Iar primul semn de fisură a apărut în game-ul al șaptelea, considerat în folclorul tenisului cel mai important al setului: Simona s-a îndoit de șale la serviciu, Garbiñe a trecut de la atac sec la percepția autovioletelor, ca peștii Damsel, și a accelerat întru sfântul și acoperitorul break.
Embed from Getty Images
Dacă nu am cunoaște-o îndeajuns de bine pe Muguruza, am fi jurat că-i material teuton, nu rezultatul amestecului unui cocktail latin venezueleano-basc care-ți inspiră mai degrabă o bună parteneră de salsa decât un megatron îmbrăcat în ephod care trosnește mingile fără să facă erori neforțate, așa cum s-a întâmplat în prima parte a primului set. Iar dacă nu am cunoaște ultima perioadă din cariera Muguruzei, în care și-a luat ani sabatici din tenis fără să aibă și inspirația de a ieși din circuit ca să viziteze lumea sau să zacă la prăjit uitată în nisipuri, am fi spus că fata asta e vreun tânăr vlăstar care tocmai pornește la vânătoare de origami în tenisul feminin.
Doar că, fix atunci când iberica s-a apropiat de placa de săritură la triplu salt, Simo i-a plantat brusc și iremediabil în față un zid din kevlar pe care Muguruza l-a acroșat frontal, lăsându-și datele biometrice în văzul lumii. Simona a tocat în continuare legumele mărunt, cu obsetinență și dedicare, în timp ce Garbie a trecut de partea greșită a erorilor nerforțate, care s-au înmulțit ca procariotele. Excursiile la fileu s-au transformat în eșecuri compromise de greșeli fastuoase, iar dreptele-ciocan care au îngropat până atunci cuiele-n traverse au luat-o pe gaura de canal.
Așa că setul s-a rostogolit din nou pe șine și, de acum liniștit și fără spasme, a ajuns în tiebreak. Unde fetele au purces la un tradițional schimb de scatoalce în care fiecare, pe rând, a luat în brațe buzduganul și a încercat să-i așeze cărarea adversarei. Șansa yalei a trecut din mână-n mână de la Garbiñe la Simona și înapoi, dar setul a fost închis până la urmă când Simona a alunecat un cross în afara terenului la 10-9 pentru adversară. Simo a a sărbătorit primul set pierdut la AO anul ăsta plantând o rachetă în cernoziomul australian. Devenea din ce în ce mai evident că ăia de la Wilson erau de vină.
Wilson a luat, Wilson a dat. Parțial. Pentru că în momentul în care a început setul al doilea, Simona a devenit mult mai activă în playlist și a trecut la un soi de control limitat al meciului. Asta și datorită (sau din cauza, cine mai stă să vadă din ce direcție privim lumea în momentele astea?) faptului că Garbiñe a băgat a șasea și s-a grăbit spre linia de sosire, pe care o mirosea cu coada nării stângi. Cum direcția ibericei începe să tremure la viteze de croazieră, Simona s-a așezat pe un scaun de pescar și a urmărit cu atenție și îngrijorare cum adversara se arde singură în game-urile jucate pe propriul serviciu. A fost un amalgam de ași și de duble greșeli în care au dominat, din fericire pentru noi, fitilele dezamorsate. Iar asta a făcut-o pe Simona să se îndepărteze și să rămână la distanță de un break pe mai tot parcursul setului secund.
Embed from Getty Images
A fost și setul în care pe fețele celor două jucătoare am început să citim urmele adânci ale efortului. Tenisul se transformase la acest moment într-un sport hibrid care împletea obuzele cu proba de 100 de metri plat, iar niciunul dintre aceste două procedee nu are darul de a-ți calma pulsul. Muguruzei i-au crescut branhii cu care căuta să înghită aer între puncte, iar Simonei i s-au dublat ochii-n țeastă după urmăririle hollywoodiene ale dreptelor spaniole.
Apoi a venit momentul Muguruzei. Când Simona se pregătea să servească pentru set, cu un break în buzunar, a răsărit soarele pe strada Gaudi colț cu Dali și Mugu a luat trei game-uri consecutive fără prea mult contrabalans din partea partidelor opozante. În timp ce Garbiñe își desfăcea lanțurile și lacătele și-și dubla volumul, Simo a lăsat meciul din brațe și în slow motion, ca-n filmele în care e evident că lucrurile se cam apropie de final.
S-a lăsat cu efort crunt cu ADN preluat direct de la ediția Australian Open de acum doi ani, când meciurile cu Lauren Davis și Caroline Wozniacki au săpat șanțuri în oase. Genul ăla de meci pe care îl poți descifra la analiza inelelor din tulpină, pentru că lasă urme. La cum o știm însă pe Simona, urmele astea se transformă din răni în experiență și din experiență în trofee. Încă o dovadă a faptului că nu există autostrăzi spre culmi, ci doar poteci lăturalnice, pe alocuri întunecate și pline de venin, pe care din metru-n metru te atacă zeci de canini ascuțiți.
S-a mai defrișat poteca de câteva ori, iar cuțitul e încă în mâna Simonei.
Vine zgura.
Embed from Getty Images
Sofia Kenin – Ashleigh Barty: 7-6, 7-5
Viața e o javră uneori, să știți. Iar dacă vreți să aflați informații exclusive despre caracterul troncănit-tonifiant al fluxului fizico-emoțional prin care trecem cu toții mai devreme sau mai târziu, cea mai bună persoană să vă explice astăzi chestia asta e Ash Barty. Care tocmai a pierdut biletul de finală la Slam-ul natal din cauze inexplicabile demne de filmele în care singura intrigă e făcută din monștri care scârțâie ușa șifonierului înainte să-ți sară-n brațe în miez de noapte.
Embed from Getty Images
Barty a avut alături atât de multe elemente din ecuația acestei semifinale, încât nici măcar la un meci de retragere nu i s-ar fi așezat toate atât de frumos pe tăviță. S-a jucat în propria sufragerie, cu propriul public, într-un moment în care australianca e pe locul 1 mondial și e pe creasta valului, ba chiar a adus de-acasă și temperatura tradițională de la Melbourne pentru prima dată de la începutul turneului. S-a ajuns aproape la 40 de grade, valori la care Kenin, care a halit prima gură de aer în viața asta într-o zi dulce și călduroasă de noiembrie în Moscova, ar fi trebuit să sucombe din oficiu.
N-a fost cazul, pentru că Sofia a jucat inteligent și economicos, așa cum se face când nu vrei să ieși în evidență cu fustițe roz asortate cu bentițe kaki, ci cu rezultate. Barty a făcut pe metronomul și a ținut constant ritmul meciului, n-a simțit deloc damful amenințării pe parcursul desfășurării meciului, ba chiar a și adunat – degeaba, după cum s-a văzut în final – mingi de set și de break. Ash a avut două șanse să omoare setul întâi și două ocazii să-i rupă gâtul setului al doilea, până-n penultimul game al partidei nu a fost împinsă la perete de nicio minge de break, dar Sofia a folosit momentele de final, în care baioneta-i apăsa pe jugulară, ca pe niște injecții cu adrenalină. Nu doar că a câștigat punctele și a întors clătita, dar a început să joace brusc și iremediabil un tenis în care adversara s-a împiedicat călcând stângace pe propriile șosete atârnate leneș pe falange.
Embed from Getty Images
Novak Djokovic – Roger Federer 7-6, 6-4, 6-3
Vestea proastă ar fi că Federer a luat bătaie răuț și că omul e ușor lovit. Vestea bună ar fi că ni se-ntorc valorile pe continent deodată. Probabil că Roger și Simona vor lua același avion spre Doha sau Istanbul înainte să-și departă din nou drumurile. Și-n avion vor discuta despre care ar fi fost soluțiile în meciurile cu Garbine și Nole până când Mirka va interveni și-o va invita pe Simona la un prosecco.
Roger a jucat accidentat meciul ăsta, chestie confirmată de Nole implicit la interviul de după meci. Și chiar dacă un Roger la 50% din capacitate e mai bun decât Zverev în momentul în care stăpânul inelelor va lua primul său Slam (mai avem de așteptat, fiți pe pace), când joci cu Djokovic e mai greu să ai vreo șansă să sari gardul. Nici chiar dacă ai 4-1 în primul set, apoi servești apoi să faci 1-0 și ți se zbate contul drept, chestie care-n folclorul elvețian înseamnă că vei avea noroc. Pentru că Roger continuă să fie Roger atât atunci când e cu revizia la zi, cât și atunci când joacă cu suspensia ruptă: break-urile se fac la fel de greu spre deloc, iar mingile ușoare se trimit tot în fileu, în ciuda pensulelor care altfel au vopsit tușele laterale și colțurile terenului din când în când.
De fapt, meciul a fost aproape să nu se joace. Fed a ținut un antrenament fără presă și public înainte de semifinală ca să-și facă un ITP pe sub mână și probabil că decizia finală a fost luată la rugămințile fierbinți ale organizatorilor, care nu mai suportau o dezamăgire astăzi după eliminarea lui Ash Barty. Rămâne de văzut ce i-au promis lui Roger ca să joace, totuși, acolo: probabil că, de la anul, arena Rod Laver se va numi Arena Roger Federer, iar sala de mese dedicată copiilor de mingi va fi botezată în onoarea lui Novak Djokovic.
Embed from Getty Images
Ionel/Riedi – Kim/Stricker: 7-5, 6-4
Nu vrem să punem presiune pe bietul copil, că are abia 17 ani și jumătate și e încă proaspăt în malaxor, dar pe Nicholas Ionel ne vom rezema probabil speranțele și cronicile în următorii ani. În toamna anului trecut, la Milano, cu ocazia Red Bull Next Gen Open, i-am rugat pe doi colegi de generație să-mi dea un nume de jucător care are șanse să sape șanțuri în tranșeele tenisului mare în viitorul apropiat. Iar Nicu a fost singurul nominalizat de amândoi, ceea ce spune destule despre calitatea arcurilor din salteaua omului.
Iar argumentul suprem vine tocmai din turneul de juniori de la Australian Open, unde Nicholas și elvețianul Leandro Riedi au ajuns în finala turneului de dublu. Deci românii și elvețienii au totuși de-un ceai speranță că vor trage împreună la rame și vor aduce, totuși, un titlu de la Melbourne, dacă Simona și Roger au fost evacuați astăzi în semifinalele de simplu. Finala e mâine la ora 8, deci dacă ați investit în Eurosport Player puteți să vedeți cum se mișcă Baby Gen înainte să dea piept cu Nole, Rafa și Federer.
Embed from Getty Images
De consumat în noaptea de joi spre vineri la Australian Open:
Semifinală, masculin
10:30 D. Thiem – A. Zverev
Finală, dublu feminin
07:00 Hsieh/Strycova – Babos/Mladenovic
*Orele de start pot varia în funcție de desfășurarea meciurilor programate înainte
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.