Carlost

Prin clasa a 6-a, când încă eram puști, muream de dragul lui Nadal. În maioul ăla de culturist scăpat dincolo de gardul terenului de zgură, Rafa se așeza în spatele linie și, pe când era canicula mai mare de cărau și peștii o sticlă de apă în buzunarul de la spate, tăurașul încărca lemne în borsetele adversarilor. Avea el energie și, să fim serioși, aveam și noi inconștiența să ne uităm la meciurile lui.

Am crezut sincer că s-au dus vremurile de consum psihic de parcă îți e creierul legat la panourile planetare de sub Bucegi. Și-a venit meciul ăsta. În care întrerupătorul uitat pe undeva printr-o cămăruță a creierului a primit din nou atenție și un potențial scop. Timp de două seturi, să nu ne mințim, Alcaraz a fost mai pierdut decât Iohannis în ziua în care a constatat că nu are cui să dea cererea de concediu la semnat. Parafrazându-l pe Florin Prunea, dacă în oricare dintre minutele primelor două seturi ai fi scos din cutia craniană creierul lui Alcaraz și l-ai fi pus într-o vacă, găseai sărmana bovină păscând asfalt.

A fost nevoie doar ca Zverev să existe și să fie un personaj mobil într-o poveste în care procentajele neamțului creșteau pe măsură ce Alcaraz executa reverul tot mai puțin cu două mâini pe rachetă și tot mai mult cu două mâini în cap. Mi-am dat seama că Sascha nu e deloc utilizat de acest meci din faptul că lănțișoarele încă erau sub tricou și iubita lui stătea cu ochii în telefon, interesându-se dacă echipamentul poate fi returnat cu precizarea „nu a fost purtat aproape deloc”.

Dar intervine factorul geografic: Carlos e spaniol, iar asta îl face rudă de conexiune senzorială cu Rafa, în accepțiunea generală. Și dacă împarte o secvență de ADN cu Rafa și incapacitatea de a deprinde măcar accentul american din engleză, atunci clar se ascunde în el un duh al revenilor și reîncarnărilor subite, direct cu racheta în brațe.

Când sfertul trei se apropia de un final ce ne-ar fi pus prea devreme în postura de a găsi sinonime pașnice pentru „Zverev l-a bătut pe Alcaraz”, Carlitos și-a tras picioarele sub trunchi și a început să întoarcă autocamionul pe partea cross-ului. Diagonala s-a îndreptat, mingea s-a înduplecat de spaniol și cifrele de pe tabelă se mișcau și dincolo, și dincoace.

Și-aici a mai apărut niște Nadal. Zâmbetul aproape tâmp și inconștient al lui Carlos, care câștigă 3 puncte și te face să zâmbești la fel de tâmp și inconștient cu gândul că da, un băiat de 20 de ani sigur revine de la 0-2 la seturi și deschide cu umărul poarta unei ere care să continue perfect ce nici măcar nu au lăsat cei de dinaintea lui.

Tenisul o să ne bage în pământ, nu inflația și naționala de fotbal. Că sportul ăsta nu are pauze în care să îți uiți speranțele ori supărările. Dacă durează meciul 3 ore, sunt șanse bune ca 3 ore să fierbi în aceeași ciorbă cosmică a euforiei ori a deznădejdii. Stai tu cu tine, supărat pe tine, benoclându-te la unul care face lucruri pe care ajungi să crezi că le înțelegi în absența oricărui reper. Carlos a părut că simte la fel, mai ales când, pe la început de set 4, Zverev târa un picior cu mâna și pe celălalt îl sprijinea în rachetă.

Posibil să fi fost bătături, cu precizarea că nu știm dacă sunt de la tenis sau de la alte activități de contact care l-au făcut celebru pe Sasha. Clar e că Zverev a spart lacătul de la capacul ultimului cazan cu energie și s-a făcut baraj în calea lui Alcaraz. Iar ăsta micu`, iarăși pătruns de spiritul nadalist cu care a crescut, a decis că alternanța anotimpurilor cu drepte-laser și scurte lângă fileu va fi strategia izbăvitoare. Măcar de ne-ar fi întrebat, că de astea am mai văzut și cunoaștem.

Aceste cronici îți sunt oferite de noul Porsche Panamera

Qinwen Zheng – Anna Kalinskaya: 6-7, 6-3, 6-1

Dacă gândul vă e „dar pe Zheng asta nu am mai văzut-o și până acum pe la turnee, în fazele astea”, să vă fie rușine. Dar nu foarte mult, pentru că nu sunteți singurii cu astfel de percepții. Și fanii lui Tottenham se uită la Drăgușin și se întreabă dacă nu cumva și-au mai luat cel puțin o țeapă cu un fotbalist din țara aia. Doar că ei cam au dreptate.

Zheng nu s-a prins repede de la ce mânecă trebuie descusut jocul adversarei, dar s-a prins în timp util. După primul set pierdut, chinezoaica a făcut un pas către pârleaz și a început să sape la rădăcinile Anucăi făr` de țară, rărind rândurile de greșeli neforțate ce i-au populat mintea și jocul în prima parte a partidei și trecând imediat către un joc mai curat. Genul acela pe care l-ai prezenta părinților și l-ai duce și la întâlnirea de 10 ani, ca să vadă haterii că ai ajuns bine.

E o calitate remarcabilă – ce nu ar trebui trecută prea ușor cu vederea – să poți sta în meci în acele perioade de joc în care tu de fapt nu joci. Cei mai buni jucători o fac, dar în tenis e cel mai complicat. Între linii și prin care nu te poți ascunde de acțiune. Nu există joc la alibi când tu ești 50% din joc orice-ar fi. Nu te schimbă nimeni cu nimeni și nu e cu putință să te prefaci că te-ai blocat în baie. Ești expus și trebuie să tragi de timp metaforic.

Jucătorii buni fac așa cum i-a ieșit azi lui Zheng. Un set dat în străchini și apoi un caiet nou scos din ghiozdănel, liniat și în copertă proaspăt luat cu 50 de bani dintr-un 38+ mental plin de resurse. Jucătorilor foarte buni le iese și mai repede, în timp ce ălora ce divinitatea le-a rezervat statut dumnezeiesc pauzele astea de la jocul perfect sunt în somn. Și se manifestă cu o întoarcere în pat de pe-o parte pe alta.

După un decisiv cu văietături și suspine medicale de la Anna Kalinskaya, chinul partidei pentru rusoaică și chinul efortului nostru de a ne aduce aminte de unde o știm pe fata asta s-a încheiat. Qinwen Zheng a devenit a patra jucătoare din țara ei care ajunge într-un sfert la AO, după Na Li, Shuai Peng și Jie Zheng. Pe care din nou nu v-o amintiți, doar că citiți cronicile astea de prea mult timp (totuși nu suficient), iar noi avem darul de a vă face să credeți că știți mai multe despre tenis decât în realitate. Ni se întâmplă tuturor, e ok.

Daniil Medvedev – Hubert Hurkacz: 7-6, 2-6, 6-3, 5-7, 6-4

Te uiți la Daniil și, în cazul lui, e cel mai simplu să înțelegi de ce am vrut noi, restul oamenilor, să îl degrevăm de obligația de a purta steagul Rusiei și să îl facem cetățean universal. Nu are legătură doar cu ce face Rusia în lumea reală de dincolo de cea imaginară în care funcționează oamenii de acolo. Are mai degrabă legătură cu faptul că Daniil ne ajută în multe alte dileme sociale.

De exemplu, e imposibil să nu pricepi încălzirea globală atunci când te uiți la meciurile lui. A fost o partidă jucată cum altfel dacă nu pe o temperatură extremă, dar știu asta nu pentru că am consultat un termometru, ci pentru că m-am uitat la fața lui Daniil și la tricoul lui. Omul ar transpira debitul Nilului și dacă l-ai pune în frigider, între ardei și borcanul de smântână. Ai putea înverzi deșerturile din Africa dacă l-ai duce pe omul nostru pe-acolo și l-ai alerga trei ore, așa încât să ude pământul bătut de soare.

În plus, Daniil ne spune prin propriul exemplu cum arătau odinioară oamenii care făceau muncă fizică. Trăim vremuri în care muncim de acasă, muncim la stat (deci nu prea muncim), tragem tare să avem săptămâna de lucru cu patru zile și, undeva pe un teren din Australia, un băiat trudește ca un cal în arșiță pentru un cec de câteva milioane de dolari. Dacă nu ai vedea mingea, ai crede că Daniil construiește autostrăzi și cară cu cârca inclusiv pământul de sub șosele.

Fratele nostru face din truda exprimată fizică și biologic o marcă înregistrată utilizată inclusiv cu în tactici de război psihologic. De dincolo de fileu, după atâta timp, nu mai poți crede că Daniil e istovit. De sub un bolovan să te fi afișat în spațiul public și tot știi că asta nu e cu putință. Poți în schimb să crezi că orice ai face, el muncește mai mult și vrea mai mult.

Hurcacz a vrut, a putut patru seturi și trei sferturi din decisiv, după care caii i-au fost luați pe sus de căruța împinsă din spate de Daniil. Aproape patru ore de defensivă să serviciu ireproșabil atunci când a fost el invocat au stors din Daniil râuri de energie materializate în condens de înaltă performanță, dar și o victorie la care polonezul a muncit, a visat, dar care nu a mai venit.

La game-ul de după 4-3 din decisiv, Daniil-ul care în setul 4 mai săpase o dată șansa de a închide obloanele speranței a pus biciul pe boi și a trântit în traistă roadele culese așa cum lucrează el pe câmp: ca un agricultor aparent rudimentar, dar în realitate calculat și versat în tainele reglajelor fine ce implică deopotrivă eforturi de natură religioasă, răbdarea naturală a unui care se știe conectat la bateriile ce învârt și Soarele, dar și știința accesibilă unui sportiv rar în insectarul ATP.

Dayana Yastremska – Linda Noskova: 6-3, 6-4

Yastremska vine din calificări și ajunge după victoria asta într-o fază semifinală în care, dintre ucrainence, a mai ajuns doar Elina Svitolina. Spre deosebire de Yastremska, Elina îl cară peste tot după ea și pe Monfils, deci performanța poate nu e la fel de mare decât pe statistici.

Fata asta a jucat deja op meciuri și în ultimul a dat peste o adolescentă abia intrată în posesia actelor de adult. Multe lucruri pot fi grele la o astfel de întâlnire, cu atât mai mult dacă dai peste tinerii din ziua de azi la Australian Open. Te pot face boomer deși abia ai împlinit 23 de ani, îți pot lua mingi de break, îți pot da și apoi ți le iau înapoi și tot așa. În general, o stare de incertitudine.

Deși a pierdut rapid, cu un bingo de break-uri la finalul primului set și la începutul celui de-al doilea, Noskova rămâne povestea de trezit copiii a acestui Australian Open. A devenit un soi de tradiție să ținem măcar un copil treaz cât mai târziu în turneu și să îl punem să muncească pentru speranțele ce le-avem legat de o nouă generație. Când se întâmplă asta în China, ies adidași. Când se vede la început de an și e în Australia, îi spunem tenis.