Hate the sin, love the Sinner

Trebuie să vorbim din nou despre Sinner, Jannik pe numele lui mic, și cum nimic din ce face acest plăvan roșcovan nu te-ar duce cu gândul la faptul că e italian. Nu țin scuzele cum că, de fapt, uriașul e din nordul nordului Italiei, unde dacă-ți tragi pe picior un papuc cu un număr mai mare ajungi direct în Austria. Nici că pe ai lui îi cheamă Hanspeter și Siglinde, iar el însuși s-a născut în Innichen și a copilărit în Sexten.

Până una alta, pe al său document de voiaj scrie Italia, așa c-am vrea să știm că ragazzo face lucruri pe care le fac compatrioții săi. De exemplu, că respectă siesta după masa de prânz, că înfulecă lasagna când s-au terminat pastele, că își deschide o afacere semi legală la Arad, chestii din astea tradiționale. Dar la cum îl văd pe Jannik, care mai și parlește engleza fără accent de macaronar, mi-e că nu-i place nici pizza și nici nu folosește acel gest faimos cu degetele ciupite.

Ca să simplificăm lucrurile, Sinner reprezintă pentru italieni cam ce e pentru români un conațional care nu halește șorici și nu întreabă „e de muncă pe aici?” când ajunge într-o țară străină. Dar rămâne italian, că asta-i situația, vorba lui Andrieș. Și probabil că italienii de rând îl și apreciază enorm pe Jannik, mai ales când câștigă. Și uriașul din Innichen câștigă tot mai des.

Ca să dăm și legătura în Australia, ce are Sinner și nu a avut niciodată Rublev este acea știință de a minimaliza pierderile în momentele complicate. Italianul a știut să depășească situațiile nefavorabile din meci, în timp ce moscovitul și-a dat singur daună totală, ca băieții ăia care își distrug dinadins mașinile ca să ia banii de la asiguratori. 

Ca să vedeți importanța detaliilor, Sinner a salvat primele mingi de break din meci în game-ul al patrulea, după care a profitat de lipsa de concentrare a lui Rublev și a rupt definitiv echilibrul primului set. Atât, asta a fost toată istoria, deși nimănui din WTA nu-i vine a crede una ca asta.

Al doilea act a fost marcat de insistența rusului, care tot cară pe umeri blestemul de a nu putea trece de sferturi la un Grand Slam. Din presiunea asta a ieșit un tenis spectaculos și iute, uneori chiar cu Andrey pe post de primă vioară. Fără break-uri, setul s-a terminat în prelungiri, unde rusul a „rublevit-o” cum doar el poate. A avut 5-1, călărea valul, după care Sinner a luat șase puncte consecutive și s-a făcut 2-0.

Din acel punct al meciului, am observat un Rublev suferind emoțional, cu trăiri care ar putea să fie studiu de caz pentru aspiranții la o licență în psihologie. Dacă ar fi fost la volan, moscovitul era în stare să se dea jos și să-l caftească pe șoferul din față care n-a semnalizat virajul la dreapta. Și vai și amar de eventualii participanți la trafic care ar fi încercat să-l oprească. 

În pline zbateri dostoievskiene ale sărmanului Rublev, care lupta nu doar cu adversarul ci și cu demonii din el însuși, a fost floare la ureche pentru încrezătorul Sinner să completeze partida în stil nemțesc, cu un 6-3 clasic. Pentru Jannik urmează altă mâncare de pește în semifinale. Ditamai Nole Djokovic, supraom în fața căruia e spre imposibil să gestionezi situațiile complicate, că vin în rafală.

Aceste cronici îți sunt oferite de noul Porsche Panamera

Novak Djokovic – Taylor Fritz: 7-6, 4-6, 6-2, 6-3

Ca adversar al lui Djokovic, trebuie să jonglezi isteț cu tehnica motivațională ca să ai curajul de a intra pe teren. Victoria nu e un obiectiv viabil, că nu-ți faci iluzii ca să ai apoi deziluzii. Țeluri mai la îndemână sunt, de exemplu, să dureze meciul măcar o oră și jumătate, poate să-l faci pe Nole să se enerveze o dată și să trosnească un copil de mingi. Ori, scenariu mai recent, să nu comiți vreun „Mannarino”.

Taylor Fritz a reușit să atingă aproape toate barierele acestea. Deși i-a provocat suficientă neliniște sârbului, nu i-a ieșit partea aia cu copilul de mingi, pentru că nici Djokovic nu mai e azi în punctul său maxim de rebeliune. Vreo 15 minute a durat numai primul game de pe Rod Laver, cât îi ia lui Mannarino să piardă un set și Lindei Noskova să câștige trei meciuri prin abandonul adversarei.

Djokovic a pornit direct cu trei mingi de break ratate și avea să fie doar începutul unui lung șir de șanse irosite. Sau, ca să-i dăm și lui ceva, puncte salvate de americanul cu figură de actoraș de duzină la Hollywood, care însă a ales să joace tenis. În fine, „a ales” e un mod elegant de a spune că părinții lui au jucat tenis, că doar nu era să fi băgat 12 ore la fabrică și să ajungă ăsta mic în ATP.

Strecurat printre situații limită și cu moralul sporit, mister Taylor s-a trezit cu două mingi de set în primul act. Abia atunci s-a activat cea mai bună versiune a lui Nole, care a dus bătălia în tie-break, unde l-a băgat în buzunar pe american.

Probabil cu gândul încă la sărmanul Mannarino, Fritz s-a încordat și mai tare și a continuat să bage bățul prin gardul casei lui Nole. A luat un break timpuriu, apoi a continuat să salveze într-o veselie șansele sârbului pe serva sa. La un moment dat, probabil că Taylor începuse să creadă că punctele de break ale lui Djoko se anulează de la sine. 6-4 pentru californian și pasionații de știință care de sute de zile așteaptă prăbușirea lui Nole se uitau prin cămară după popcorn.

Degeaba totuși, mai bine îl păstrau pentru alte ocazii. Odată cu lăsarea întunericului la Melbourne, meciul a luat o întorsătură radicală. La a 16-a sa minge de break, Djokovic a câștigat în sfârșit pe serviciul americanului. Și de acolo i-a venit lejer să lichideze meciul. Un Nole dominant, puternic la serviciu, eficient și, mai presus de toate, calm ca după o sesiune de fitoterapie la un vraci de lângă Belgrad.

6-2 și 6-3 în ultimele două manșe, cu Nole în rol de predicator și Fritz în cel de învățăcel timorat, care n-are curajul nici să ridice privirea din pământ. Una peste alta, americanul a rezistat vreo două ore și jumătate până a plecat capul, ceea ce e oarecum un succes când joci cu sârbul. E ca la olimpiadele naționale, unde nu te duci neapărat ca să iei premiu, ci înainte de toate îți propui să nu-ți faci școala și învățătoarea de râs. 

Marta Kostyuk – Coco Gauff: 6-7, 7-6, 2-6

Marta Kostyuk acoperă o paletă largă de îndeletniciri. E complexă și pare să vină din viitor, când meseriile vor fi tot mai relative și o să ai mai multe profesii chiar pe parcursul unei singure zile.

De pildă, în startul meciului cu Coco Gauff, Kostyuk a fost jucătoare de tenis. Domnișoara din Kiev, evident cu acte de Monte Carlo, s-a dus la 5-1 în fața americancei, după care s-a tăiat. Invitată să câștige, Coco a cules cinci game-uri la rând, s-a împiedicat când a fost vorba să închidă manșa pe propria servă, dar până la urmă a omorât setul în tie-break.

Adevărul e că nici Gauff n-a fost în ziua ei aia bună, ca să fim delicați. Erori la serviciu, o dreaptă în pioneze și un început de set secund cu game cedat la 0. Dacă peste fileu nu era frământata Marta, anxioasă în fața oricărei șanse de a prelua frâiele meciului, Coco era acum îmbarcată în zborul spre Miami. Ucraineanca a câștigat cumva al doilea set, la insistențele multiple ale americancei, care n-a vrut să termine treaba deși a avut 5-3 și serviciul.

După două manșe la modul „ba eu sunt mai împrăștiată!/ „ba nu, fată, eu sunt!”, Coco a preluat inițiativa, într-un moment în care Marta își calcula opțiunile de carieră și socotea că are destule oportunități. Ucraineanca, mărinimoasă, i-a oferit lui Gauff mai multe cadouri decât primise asta mică de la Moș Crăciun luna trecută. Joaca s-a isprăvit cu un 6-2 în decisiv și Coco prinde semifinalele în Australia.

Barbora Krejčíková – Aryna Sabalenka: 2-6, 3-6

Știi momentul ăla când rătăcești moțăit între sufragerie și dormitor, între un film și chemarea patului, și chiar atunci te sună șeful să rezolvi o chestiune minoră, dar care nu suportă amânare? Îl știi, bineînțeles, doar ai șef.

Ei bine, cam așa a părut misiunea de azi pentru bielorusa Aryna Sabalenka. O sarcină ușoară (a.k.a task dificil, dacă ești la corporație și ai manager, nu șef), dar care era musai să fie bifată ca să-și continue drumul spre obiective mai înalte.

Nu că Barbora ar fi vreo diletantă, doar că realmente cehoaica nu a avut argumente serioase în fața tăvălugului din Minsk. Două game-uri a durat practic echilibrul primului set, după care Sabalenka a preluat complet inițiativa. Ritmul impus de bielorusă a sufocat-o pe Barbora, care a rezistat aproximativ, ca un astmatic trimis pe vârf de munte cu două țigări în gură.

Setul al doilea a avut o desfășurare similară, cu amendamentul că publicul de la Melbourne a încercat să acționeze ca un inhalator pentru cehoaică. Din nou vreo două game-uri de echilibru, rupt rapid de jocul intens al bielorusei. Mai puternică, mai ofensivă, mai inspirată, mult mai bună, ca s-o zicem pe aia dreaptă.

Aryna a terminat cu stil, break la 0, și se pregătește de semifinală. Ce știm sigur-sigur e că, oricare ar fi deznodământul penultimului act, bielorusa va avea parte de un salut de final, că domnișoara Marta Kostyuk a capotat în sfertul cu Coco Gauff.