S-au împuținat și s-au asprit meciurile. De săptămîna trecută n-am mai numărat niciun picior rupt sau șold fracturat pe terenurile nisipoase de la Wimbledon, ceea ce este o izbândă enormă a organizatorilor. Înaintea turneului, ședințele lor punctau câteva elemente-cheie. Câte bilete se vor vinde, ce audiențe TV se vor obține și câți jucători și jucătoare vor sfârși la spital. Primele două s-au situat, până acum, în media obișnuită, dar la a treia, băieții apretați se așteptau la ce-i mai rău. Până acum, numai Mattek-Sands și-a luat-o mai grav, în rest, se joacă!
Gropile se înmulțesc, de mâine și-a anunțat prezența și o familie de cârtițe moarte după tenis, iar la ora finalei singurele gropi mai mari decât cele de pe terenurile Wimbledon vor fi alea din cimitirul din apropiere. Da, se moare și printre bogătanii ăștia care țipă ca la concertele cu Iordăchioaie în timpul mingii de meci. Dar important e să ne simțim noi bine. Noi, plătitorii de cablu TV și Eurosport Player. Noi, fanii educați ai tenisului. Noi, noi, noi.
Simona Halep – Johanna Konta 7-6 6-7 4-6
Konta este noua stea a tenisului britanic și a devenit, în ultima vreme, sex-simbolul insularilor. Un statut decis, evident, de ziarele de acolo, și de care probabil fetei nu îi pasă câtuși de puțin. Dar cineva trebuia să joace rolul ăsta și e clar că Murray nu e capabil, căci e prea albinos și vorbește ca un patron de micro-berărie.
Konta este o jucătoare rapidă și are de partea ei mai mult decât alea 10 mii de ore de antrenamente din CV. Știe când să potolească schimbul, știe când să se năpustească la minge, iar pe terenurile de la Wimbledon, care au ajuns să arate mai rău ca fruntea premierului Tudose, știe să improvizeze. Improvizația este artă. Păi doar luați textele astea ca exemplu. În timp ce scriu rândurile de față, mă uit la meci, beau o bere franțuzească și vorbesc cu taică-miu la telefon. Și totuși, treaba merge, deci improvizez pe 4 planuri, pentru că sunt un artist. Sau, dacă asta nu vă convinge, priviți orice meci jucat pe vânt sau orice conferință de presă a lui Venus Williams. Improvizația îmbracă multe haine (spre deosebire de Genie Bouchard, în viața de zi cu zi), dar în esență ea are aceleași coordonate: neprevăzutul, bruschețea blândă a argumentului, curajul de a lua o decizie înainte să o ia altul pentru tine.
Iar Konta chiar e o jucătoare bună. Dar când bate mingea aia înainte să servească, parcă dă curs unui ritual de curtare al fazanilor. Atunci când jucătorul sau jucătoarea preferată se află pe teren, iar meciul are miză, oponentul ei te enervează cu fiecare ocazie. De exemplu, tot setul întâi m-a enervat figura englezoaicei. În general, mi se pare o tipă mișto, dar astăzi mă dispera fiecare grimasă a ei. Ca și când cineva i-a închis într-o cameră de hotel pe Jerry Seinfeld și Clotilde Armand și le-a ordonat să se împerecheze. Iar 9 luni mai târziu, a ieșit fata asta care a dus-o pe Simona la tiebreak în primul set. A noastră l-a câștigat, jucând ca un veritabil lider mondial, dar asta nu înseamnă că ar trebui să fim mulțumiți. Stilul spectatorilor de a-i aplauda dublele greșeli sau neforțatele m-au făcut să-mi doresc să am în preajmă un englezoi ca să-l pocnesc. Nu cunosc decât vreo doi, care-s băieți buni, deci n-am dat curs instinctului violent.
Setul doi s-a jucat în forță și n-a fost ușor pentru niciuna dintre fete să scape de cealaltă. La 5-4 pentru Konta, Simo s-a chinuit să își facă serviciul, iar britanica lovea tot mai tare și mai încrezătoare. Wim Wisette, fostul antrenor al lui Halep, cu un ochi râdea, iar cu celălalt se hlizea, de zici că era personaj din Guernica. Însă Simo a dus totul la 5-5, după un voleu ratat cu poarta goală de britanică. Apoi 6-6, și iarăși tiebreak, și iarăși atmosferă de Cupa Davis. Numai că, de data asta, Simona s-a bâbâit la ultimele 3 puncte și a pierdut setul. S-a așezat pe scaun și părea că ar fi lovit pe cineva direct în stomac. Poate pe Sharapova, de exemplu. Like this if you like this!
În setul decisiv, Johanna s-a descotorosit la 4-2 de Halep, dar nici măcar nu mai contează. A noastră a arătat că știe să lupte mai ceva ca Dragoș Pătraru ca să rămână pe post. Orice post. Și chiar dacă adversara ei de azi este ceea ce bunică-mea ar numi ”o cutră înfiptă” (e prima oară când folosesc cuvântul ”cutră”, nu mă judecați), locul 1 WTA este încă la îndemâna Simonei. Adică la îndemâna noastră, ce naiba, că rezultatele lui Halep ni se datorează nouă și sfaturilor noastre date pe internet, în primul rând.
Meciul s-a terminat ca finala din 2008 dintre Federer și Nadal, când Roger, într-o tensiune care i-ar fi dat ceva emoții inclusiv lui Nicu Gheară, a trimis un forehand în fileu. Numai că azi, la minge de meci, un idiot din tribună a strigat un ”out” prelungit și pițigăiat, ceea ce în tenis se numește hindrance, iar punctul se rejoacă. Dar, la match point, și arbitrii o lasă mai moale, cu gândul la gazde și la supica aia de legume care îi așteaptă la hotel. Așa că traseul plin de mărăcini al Johannei continuă. Și jos pălăria pentru ea: e la câteva seturi distanță de a deveni prima britanică câștigătoare de Wimbledon din 1977 încoace.
Novak Djokovic – Adrian Mannarino 6-2 7-6 6-4
Când ai tot ce are Novak la dispoziție (talent, avion privat, staff tare, reputație, oroare de înfrângere), ești îndreptățit să speri la victorii în lanț. Însă ele nu se adună chiar mereu dacă lipsește ingredientul cel mai important. (Nu, Maria, Meldonium nu e incredient). E vorba despre încredere. Au spus-o toți marii campioni, de la Laver la Nadal, de la Kafelnikov la Federer. Încrederea vine ca urmare a victoriilor, iar victoriile vin ca urmare a încrederii. Este un cerc virtuos pe care Nea Piți l-a predat mereu elevilor săi, dar ei, mai caltaboși, așa, ce să le faci, nu pricepeau nimic. Nea Piți e un geniu!
Vreme de aproape un an, Djokovic nu s-a regăsit. Familia, viața extra-sportivă, chestii, socoteli. Toate au complotat să-l tragă pe Nole înapoi. Dar iată, la Wimbledon 2017 el a început să joace iarăși bine, iar Eastobourne, turneul pregătitor jucat pe iarbă, i-a reclădit încrederea. Iar când Novak are încredere în el însuși, nimeni și nimic nu îi poate sta în cale. Este cel mai bun în astfel de situații. Probabil că ar putea chiar preda un curs elevilor despre asta, sau, eventual, tenismenilor cu minte de elev. Cum ar fi asta?
-Benoit, la tablă.
-Ouais, prof Nole.
-Ce am avut de pregătit pentru astăzi, Benoit?
-Noi pentru astăzi am avut de pregătit cele 12 cuvinte în engleză pe care le folosim la conferințele de presă și…
-Nu, Ben. Asta era tema pentru cursul de ”Cum să vorbești la fel de prost o limbă ușoară, după 20 de ani de exercițiu”, predat de nentu Rafa.
-Oups, desole, prof. Știți, grătarul de ieri m-a cam…
-Nu-i nimic, mai încearcă o dată. Și scoate mâna din buzunar, te joci dup-aia.
-Okay, prof.
-Te ascult.
(Benoit Paire se concentrează puternic, iar privirea lui seamănă cu cea a unui hârciog de deșert în pericol de a fi plouat)
-Noi pentru astăzi am avut de pregătit: ”Încrederea. Cum să nu ajungi ca Vince Spadea”
-Bravo, Benny. Și ce trebuie să facem ca să nu pierdem 21 de meciuri la rând?
-Trebuie să gândim pozitiv, prof. Să nu ne enervăm și să dăm drumul la braț. Și orice s-ar întâmpla, chiar dacă pierdem primul set, să nu-i sugerăm arbitrului că soția lui ne este tovarășă de promenadă.
-Bravo, Benoit, treci la loc. 10.
Revenim în direct. Mannarino este un francez despre care mulți dintre voi nu știu că a fost retras de la școală când era mic. În ziua de azi, academiile de tenis de top înseamnă mai mult decât sport. Au ăia acolo profesori care stau cu gura pe tine și te pârăsc instant la ăi bătrâni dacă nu înveți pentru teză. Raționamnetul e simplu: tac-tu dă bani buni pe educația ta tenisistică, dar vrea ca în cazul în care nu ieși de-acolo următorul Nadal, să nu-l faci de râs la întâlnirea de Crăciun cu toată familia, că nu știi cât fac 5 ori 7. Asta e. Însă babacii lui Mannarino au zis ”stop școală, start fandări laterale” încă de când era puști. Băiatul nu a ajuns vreun Iorga, evident, dar cu tenisul au nimerit-o: Adrian are o carieră frumoasă. Nu și un joc frumos, dar asta e altă discuție, că suntem la Wimbledon, nu la Miss Univers.
Meciul de astăzi, amânat de ieri, a început gata să se termine. Mannarino se ținea ba de fund, ba de șold, ba de spate. Îl dureau toate. Dar până să sune maică-sa la unul din hotelurile de 5 stele de la Herculane, starea de sănătate a lui Adiță a dat semne de ameliorare. N-a pierdut setul decât cu 6-2, ceea ce este vraimant acceptable, n’est pas? Problema lui rămâne serviciul, că-n rest e un jucător de duzină cât se poate de respectabil. În primul set a dat 10 winnere, iar Novak, 8. Sârbul, șinșilă bătrînă, știe să stea la cutie și să dea mingea înapoi, că de restul se ocupă adversarul.
Setul doi a avut mai mult spunk, cum ar zice americanii. Adrean a fost condus cu 3-0, dar a revenit vitejește, ca Nicușor Dan pe tron, iar apoi a izbutit să trimită deznodămânul în tiebreak. A avut șansa lui acolo, dar șansele într-un tiebreak cu Novak sunt asemănătoare cu alea de la loto: ele există, dar nu vei câștiga niciodată potul ăl’ greu. A urmat un “Come on!” zbierat de Nole ca pe vremuri, când domina circuitul mai ceva ca Nokia piața de telefoane. Iar Nole chiar seamănă cu Nokia, fiți atenți dacă nu e așa: e rezistent, nu mai are rezultate, are butoane puține, (”Run”, ”Slide”, ”Stop”, ”Hit”) și, nu în ultimul rând, l-au devansat băieții mai buni. Wimbledonul ăsta pentru Djokovic e ca noul 3310, proaspăt apărut. Încearcă, tiptil-tiptil, o revenire.
Setul 3 a fost și el istorie. De fapt, vorba asta, ”e istorie”, trebuie scoasă cumva din vocabularul nostru. Nu vă enervează alde Trump sau Reghecampf când încep orice discurs cu ”istoric vorbind…”, dar ei n-au deschis o carte de istorie de pe vremea NSYNC? În fine, deci istoric vorbind, când Djoko ia primele două seturi, șansele să piardă meciul sunt la fel de mari ca ale lui Hărădău să se apuce de alpinism.
În rest, așa cum spuneam, terenurile sunt chiar mai proaste decât în zilele trecute (greu de crezut și totuși normal), ba chiar au apărut gropi în toată regula unde, dacă nu ești atent, poți să o scapi pe Ostapenko și să nu o mai găsești. Pentru sportivi e nasol. Pentru primarița Bucureștiului e ok. ”Deci, iată, se întâmplă și la case mai mari”. Novak merge mai departe în sferturi, unde va da peste Tomas Berdych. Și-l va bate rapid, cât ar zice Nasty ”pește” sau, mă rog, ”unde vă e peștele, you fucking bitches?”, după caz.
Garbine Muguruza – Svetlana Kuznetsova 6-3 6-4
Nu spun că nu există oameni care se declară fani ai Muguruzei, ci doar că eu n-am auzit de ei. Dacă aș avea de ales între a servi cina cu Muguruza, cu Camila Georgi sau cu un mouse cu bilă, mi-ar fi foarte greu să aleg. Probabil aș alege-o pe Alizé doar ca să îmi mai exersez un pic franceza.
Sveta, însă, e minunată. Totul la ea înseamnă clasă și mult mai mult decât sport. Nu m-aș mira, la cît de șmecheră e, ca după tenis să se apuce de vreo meserie din asta unde carisma face diferența. Imobiliare, de exemplu. Cu zâmbetul ei, cu glumițele la purtător, cu hainele de biker sensibil, sigur s-ar îmbogăți mai repede decât cu tenisul. Sveta ar putea să vândă o garsonieră la etajul 10 în Drumul Taberei unui orb cu picioare amputate. Pentru că fata rulează fin. Păcat că azi a fost ea însăși rulată și fumată de Muguruza.
Rusoaicei i-a scăpat meciul din mână destul de repede, deși corect ar fi să spunem că i l-a luat Mugu înainte să apuce să facă ceva cu el. I l-a luat și nu i l-a mai dat înapoi, pentru că spaniolii ăștia au impresia că li se cuvine totul. Huo! Racheta și gropițele au făcut legea și pe teren, și după. Lovituri de campioană, zâmbete de amazoană.
Venus Williams – Jelena Ostapenko 6-3 7-5
Venus are 37 de ani. La una din conferințele sale de presă din tinerețe, a fost întrebată de un jurnalist: Ce părere ai despre X (o jucătoare longevivă)? Iar Venus, cu moațele alea în cap, a răspuns că nu se vede jucând tenis prea mult, în niciun caz cât X, pentru că sunt atâtea lucruri de făcut pe lumea asta. 189 de ani mai târziu, rămâne printre cele mai bune. E foarte posibil ca lupi tineri ca alde Federer să se uite la ea și să-și mai găsească un pic de motivație și de inspirație.
Azi a bătut-o pe Ostapenko și a meritat. O mostră de first strike tennis din care am învățat că experiența și răbdarea bat haosul și forța. Uneori. Au întrebat-o jurnaliștii (din nou) cum face de încă joacă în halul ăsta la 37 de ani. Răspunsul lui Venus e mereu același, și totuși diferit. Cu ocazia asta, a fost ”I just keep stretching. I have no secrets“. Faceți stretching, oameni buni, e calea spre crestele înzăpezite ale succesului. Și spre victoria cu Ostapenko (cc Simona).
Magdalena Rybarikova – Coco Vandeweghe 6-3 6-3
Fetele care au speriat favoritele s-au întâlnit în sfârșit. Era inevitabil. Păcat, dar astea-s Slamurile, asta-i piramida. Nu poate rămâne decât unul singur, iar visul Magdalenei de a face câți mai mulți spectatori să rămână cu gura deschisă continuă.
Despre Rybarikova am mai vorbit. Povestea ei este, de fapt, ceea ce Claudiu Răducanu nu a reușit să facă niciodată: să scrie, să citească, să revină spectaculos la job.
Însă lui Coco nu i-am acordat atenția pe care o merită. Câte să facem și noi, pe bune acuma. Părerea mea este că dacă ești bun la Twitter, ești bun și la tenis profesionist. Reciproca nu este valabilă, desigur, pentru că Rafa și Halep, de exemplu. Dar este o teorie interesantă zic eu, pe care încă nu am pus-o pe hârtie. Trag nădejde că-mi va fi acordată o bursă, cândva, la o Universitate renumită, pentru a rescoate la lumină scholarul din mine. Chestia asta trebuie abordată științific, plecând de la subiecți precum Berdych, Fed, Osaka, Andrea Petkovic și mulți alții.
Până atunci, Magdalena trece mai departe în semifinale unde va juca cu Garbine Muguruza, iar Coco rămâne cu un turneu bun și cu un ”F” bomb dat pe final care a amuzat pe toată lumea.
ACESTE TEXTE ÎȚI SUNT OFERITE DE:
Seria de articole Wimbledon 2017, faza pe slice vă este oferită de Eurosport, singura televiziune care transmite integral și exclusiv cele patru turnee de Grand Slam în România. Încasările vor fi donate în scop caritabil.
Ce meciuri nu trebuie să ratezi la Wimbledon în ziua a noua (miercuri, 11 iulie)
- Cele mai importante partide se văd exclusiv pe Eurosport.
- Toate meciurile sunt online pe orice device prin Eurosport Player.
Sferturi de finală masculin
G Muller – M. Cilic (15:00)
A. Murray – S. Querrey (15:00)
T. Berdych – N. Djokovic (17:00)
M. Raonic – R. Federer (17:00)
Sferturi de finală dublu feminin
Y.J. Chan/M. Niculescu – C. Bellis/M. Vondrousova (14:30)
Codruț este fan declarat al lui Federer, dar îi iubește pe ascuns pe toți jucătorii de tenis, mai ales pe cei care joacă în WTA. Se pricepe la fotbal, inginerie atomică și cherestea. Atunci când nu urmărește competițiile sportive, face abdomene, gătește și bea bere. De cele mai multe ori în același timp.