Trecu juma’de US Open, dară, oamenilor buni. Totuși, uneori, încă-l aștept să-nceapă. Prezențele sunt bune, absențele ne doare (sic!). Dar organizatorii sunt foarte pricepuți să-i facă și pe cei care-au avut curajul de-a merge la acest Grand Slam să simtă că nu e doar un mare turneu de tenis, ci și o mare provocare.
Amânări, intervenții, telefoane la autorități, jucători care nu știu dacă mai joacă următorul meci, cel de peste câteva ore, nu de-a doua zi, sau jucători direct descalificați. Asta deși au mai jucat cu câteva zile-nainte, când Benoit era tot pozitiv, iar ei erau tot „contacți”. Acum de ce nu mai pot juca? Niciunul nu e testat pozitiv, iar Benoit Paire e negativ între timp. E o nebunie care, întru câtva, îi afectează pe toți. Am văzut eficiență în joc, am văzut luptă, am văzut calm, am văzut dorință de victorie, am văzut descătușare, dar n-am văzut bucurie. Poate nu încă, poate în jumătatea care urmează.
M-am tot gândit ce-i lipsește iuesăupănului ăstuia. Sufletul îi lipsește, adică publicul. Iar majoritatea jucătorilor au momente în care se uită la tribunele goale cu priviri de vampiri rămași singuri pe lume, numai ei între ei. Cu ce să te mai hrănești, ca să supraviețuiești? Cu antrenorul și preparatorul fizic? N-ai cum, e contraproductiv. Spargi sau îndoi o rachetă, două, urli, sudui, bagi „Vamos!”, deși n-ai nici stră-străbunică spaniolă, nici vreo vecină de scară cu Shakira, dar te-ntorci livid tot la tine și la adversar, că n-ai de unde, din altă parte, să-ți iei energia. Degeaba știi că-s mulți ăia care se uită la televizor, prezența fizică nu se poate compensa, de fapt, niciodată, suflul vital al acelei prezențe.
Embed from Getty Images
E tenis cu oameni, dar fără oameni. Și nu e deloc plăcut nici pentru noi, cei care ne uităm la meciuri de-acasă. Senzația e că vezi o partidă în care plouă torențial, dar numai în tribune, iar jucătorii sunt pe teren și luptă pentru că n-au încotro, tre’ să respecte programul competiției. Noroc cu un meci ca al Soranei cu Muchova, că mai simțim și noi cum ne iese adrenalina pe nas, te mai scoate din placiditate, te bagă-n nervii ăia grandioși, de mare șlem. Sau cu răsturnări eroice ca-n meciul lui Shapovalov cu Fritz sau al lui Coric cu Tsitsipas. Să mai pompeze nițel sânge în inima uscată a openului american. Am luat în calcul inclusiv faptul că organizatorii au creat intenționat acele situații care i-au scos din minți pe jucătorii din „bula lui Benoit Paire”, tocmai ca să aducă nițică viață în ediția asta leșinată.
Embed from Getty Images
N-am zis, dar Sorana a jucat foarte bine. Două mici rătăciri, și meciul s-a dus de suflet, pe pustii. Cât m-am ridicat eu să beau apă, de două ori. Bine că știu acum, n-o mai las singură cu nimeni pe teren, îmi iau sticle mari și multe și nu mă mișc de lângă ea până nu bate. Că asta face din om un slam făcă public, îl îmbolnăvește de sindromul salvatorului. Tu-l vezi pe jucător, ești acolo cu toată inima, n-ai cum să iei în calcul că el habar n-are că tu exiști și-ți dai sufletul în fața televizorului. Și, la sfârșit, salvator-bocnă fiind, te mai și superi că n-a câștigat, nu ți-a livrat ție rezultat, că, na, aveați o înțelegere, în capul tău.
Om trăi și-om vedea și-a doua jumătate de Grand Slam. Sănătoși să fim. Și noi, și ei. Mai ales arbitra de linie pe care-a lovit-o Djokovic c-o minge nici măcar cine știe ce nervoasă, dar scârba aia de minge s-a dus ca un obuz, iar femeia n-a mai putut respira și s-a prăbușit, iar sârbul a fost descalificat, spre șocul tuturor, mai ales al lui. Că parcă din asta se hrănește openul american anul ăsta: nervi peste nervi, sub supravegherea nemuritoare și rece a unor tribune goale.
Ana Barton s-a apucat de tenis când avea șase ani și poate ar fi continuat – cu sau fără vreo umbră de succes, nu contează – dacă la prima încălzire nu i-ar fi intrat un cui în călcâi. Practic, n-a apucat să pună mâna pe rachetă niciodată, dar, precum odinioară lui Ahil Peleianul, o slăbiciune pentru tenis i-a rămas întipărită-n călcâi pentru totdeauna.
