Daniilă Prepeleac

---

E ceva aparte și irevocabil în înfrângerile lui Daniil Medvedev. Când pierde rusul, senzația e că toată lumea lui se sparge în bucăți. Sunt eșecuri apăsătoare, care par definitive, ca și cum Daniil ar fi uitat brusc tenisul și se află la meciul de retragere. Parcă e acolo numai pentru aplauzele pentru întreaga sa carieră, ca la Oscaruri, aplauze pe care oricum nu le prea primește, c-a văzut lumina într-o țară iubită puțin spre deloc zilele astea.

Băiat cu două prenume, Tommy Paul a găsit partitura aia grozavă tocmai contra rusului, semn că în fiecare dintre noi zace un performer mai bun decât avem noi impresia. Ce-i drept, la cel mai mulți dintre noi performerul e cam latent, dar asta e altă discuție. Tommy, care se învârte printre ăia buni de ceva vreme, totuși fără să-și facă loc în gașca lor exclusivistă, a predat un workshop gratuit de cum să-ți depășești limitele. Un joc de minimum top 10, acolo unde americanul n-a pătruns vreodată. Încă.

Primul set a fost un monolog al lui Paul, care l-a trimis în corzi pe neputinciosul Daniil. Luat la o serie la care n-a avut nici reflexul să-și acopere fața, Medvedev n-a aruncat prosopul doar pentru că obiceiul ăsta nu se practică și la tenis. Rusul a încasat din toate pozițiile, iar mișcările sale faimoase, cele schițate în ciuda anatomiei și care de regulă îl scot din situații complicate, s-au lăsat așteptate.

Când a încercat să construiască ceva, să iasă din încurcătură și s-o scoată la liman, Daniil s-a trezit că are mai mulți dușmani, nu doar pe bravul Tommy. Fileul și liniile terenului i-au întors spatele lui Medvedev, care a plecat capul după 29 de minute. Nici măcar nu e o metaforă aici, pentru că rusul, cu părul vâlvoi și privirea chinuită, părea stors după acea jumătate de oră în care americanul l-a cotropit.

Două game-uri, în startul celui de-al doilea set, au fost singurele momente în care Daniil s-a ridicat de la sol, a scos pieptu-n față și a urlat că trăiește. 2-0 pentru rus și statisticienii căutau filme pe același scenariu cu Daniil în rol principal. Doar că n-am apucat să clipim și era 4-2 pentru Paul. Medvedev nu trăia, de fapt se culcase la loc, cât să ne lase să îndulmecăm din nou acel eșec cu nuanțe definitive.

Americanul a ținut de avantaj, fără emoții și bătăi de cap. A dus jocul la bun sfârșit, 6-4, și merge în sferturi, unde se va lua la luptă dreaptă cu „tunarul” Hurkacz. În orice caz, Tommy și-a băgat în traistă cea mai tare victorie a sezonului, adică încă un succes pentru americanul care oricum a pornit cu dreptul în viață. S-a născut în New Jersey și acum e rezident în Florida, ceea ce vă urez și dumneavoastră.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roma 2024 îți sunt oferite de 2Performant.

---

Iga Swiatek – Madison Keys: 6-1, 6-3

Chiar nu cred că mai durează mult până când doamnele din circuit vor organiza o răzmeriță de anvergură. Își vor face turneele lor, cu circuit închis, fără Iga Swiatek, o veritabilă „party pooper” pentru ele. Turnee în care să poți schimba break-uri într-o veselie, în care să curgă lin duble greșelile, o dată să câștigi tu, o dată adversara, fără riscul să te trezești la un moment dat că dai peste poloneza cu moacă de bebeluș care ucide distracția.

Madison Keys, ultima victimă a mașinăriei de Varșovia, e într-o formă de apreciat în această perioadă. Dar chiar și așa, Iga i-a pus piedică de două ori în două săptămâni, de fiecare dată cu același scor, 6-1 și 6-3. Swiatek nici măcar nu și-a încordat până la capăt mușchii, pentru că n-a fost nevoie, iar partea tristă pentru adversarele ei e că, de regulă, Igăi îi e de ajuns o mică zvâcnire ca să câștige bătăliile.

Înfricoșător pentru tenisul feminin e că, în setul al doilea, americanca s-a scurs pe teren și a lăsat acolo tot ce a avut mai bun la dânsa. „Acum o să dau maximum”, și-a poruncit sieși Madison, doar că Iga i-a replicat cu o impasibilitate vecină cu sfidarea. N-a mai fost 6-1, ca-n primul set, ci 6-3, un progres prea mic pentru Keys, în totală neconcordanță cu sforțările ei. A fost ca și cum ai învăța două luni, zi și noapte, doar ca să iei 4 în loc de 3.

Tot chinul fizic și emoțional al lui Madison, care a fost distracția Igăi, a durat ceva mai puțin de o oră. Partea bună pentru poloneză e că mai are de curmat ceva visuri la Roma. Vestea mai puțin bună e că-i tot mai probabil să apară un soi de „dark WTA” din care ea să nu facă parte.

Taylor Fritz – Grigor Dimitrov: 6-2, 6-7, 6-1

Sunt ferm convins că cetățeanul Grigor Dimitrov ar fi putut câștiga Grand Slam-uri dacă pe certificatul său de naștere ar fi scris, de pildă, California, SUA, în loc de Haskovo, Bulgaria. După ce a jucat finală la Miami, Grigor a trecut pe mod full balcanic și n-a mai bătut decât băieți despre care nu știi sigur că-s oameni sau mărci de țigări. I-am numit aici pe inimoșii, dar mai puțin cunoscuții Vacherot, Atmane sau Nishioka.

Sigur că azi, în fața lui Taylor Fritz, Dimitrov a avut și probleme la încheietura mâinii, dar această condiție nu schimbă senzația că bulgarul deține oleacă din spiritul naționalei de fotbal a Serbiei. O echipă care astăzi poate să bată Brazilia, dar mâine e perfect capabilă să piardă în Malta sau în Lituania. Pe acest sistem e fabricat omul nostru, cu una caldă și apoi două reci, cât să nu te plictisești.

Spre deosebire de Grigor, Fritz funcționează pe stil americănesc. Omul îi dă înainte, tot înainte, ca să plătească ipoteci și taxe la stat. Taylor nu-i spectaculos, mai ales când îl vezi îmbrăcat în negru, dar funcționează bine anul ăsta. Pe deasupra, e frumușel nevoie mare, calitate care-i oferă o portiță de siguranță în caz că n-o să mai meargă cu tenisul: actor în filme romantice trase chiar la el în California.

Momentan nu e cazul, că Fritz e cățărat pe valuri bune în tenis. Pe Dimitrov l-a rezolvat în trei seturi, într-un meci în care tensiune a existat doar în actul al doilea. Bulgarul a avut nevoie de zece mingi de set și de un tiebreak câștigat dramatic, cu 13-11, ca să ducă meciul în decisiv. Doar că acolo s-a tăiat, iar în urma lui rămâne o statistică grăitoare: 11 șanse de break, 0 break-uri. Atât de aproape, dar atât de departe.

Hubert Hurkacz – Sebastián Báez: 5-7, 7-6, 6-4

Aveți două minute să discutăm un pic despre cum Sebastián Báez a fost la un pas să-l doboare pe Goliat? La 170 de centimetri, mingicarul din Buenos Aires prezintă conformație de număr zece, dar l-a avut pe tavă pe Hubert, polac care vede omenirea de la aproape 200 de centimetri altitudine. Vă întrebați, desigur, cum de l-a „iertat” totuși argentinianul. Explicația e complexă și ține probabil și de tipica boemie sud-americană, care s-a sufocat pusă față în față cu perseverența cu iz nemțesc.

Fără să fie cine știe ce afiș, meciul dintre Hurkacz și Báez a avut parte de o atmosferă ultra. Pe terenul Pietrangeli s-au găsit laolaltă italieni gălăgioși, mereu în mișcare, un important contingent de fani polonezi, care caută un Swiatek și în ATP, plus destui argentinieni, probabil viitori străbunici ai unor argentinieni acum foarte mici, care însă vor avea nevoie de pașaport european.

Sebastián Báez a luat primul set, apoi s-a detașat în al doilea și deja mă pregăteam să-l laud că trece la următorul nivel, cel în care se îndoapă din ficații băieților din top 10. Calitățile sunt la el, ca să-l parafrazez pe maestrul Boanchiș. Chiar de-i scund, argentinianul compensează prin agilitate, ambiție și viziunea din spatele terenului. Material de primii zece și de „icoană” prin America de Sud.

Doar că Hurkacz e Hurkacz. Știm tiparul prea bine: flăcău cu moral de fier, care turtește mingea dacă și când o prinde, pe deasupra nu cedează nici când pare să fi tras bățul scurt. Așa s-a întâmplat și cu Báez. Cu chiu cu vai, polacul a dus al doilea set în tiebreak, unde l-a dominat mental pe argentinian și l-a depășit la 4. În decisiv, un break și apoi specialitatea casei, serviciul băzdoacă, i-au anulat lui Báez visul de a câștiga, în două zile consecutive, în fața a doi jucători de top 10. Una peste alta, cum se întâmplă adesea, ăla mai pragmatic merge mai departe, iar cel mai spectaculos pleacă acasă.

---