Daniil Prepeleac

E din nou acea perioadă a anului în care magia de la Roland Garros atinge pe toată lumea. Capitala Franței se gătește frumos, se dă cu parfumul cel mai antiperspirant, își selectează clientela și se face miez. Cine nu-i acolo să bălmăjească un „Mais oui” cu accent grav, care include obligatoriu și-un ridicat pasiv-agresiv din sprânceană, încearcă să aducă măcar puțin Paris la el în bătătură.

Cum a făcut și micul Paris, care a mutat un pic din savoarea de pe Philippe Chatrier pe Arena Națională. Dinamo le-a luat set complet bugetarilor de la FC Argeș, iar cu câteva zile în urmă Rapidul și-a racordat racheta pe cocoașa în formă de „2” a FCSB-ului, redus la statutul de partener de challenger.

Farmecul fără pereche de la Roland-Garros atinge și publicul parizian, care odată așezat în tribune preia ceva din pasiunea dogoritoare a conaționalilor sudiști, de pe la Marseille. „Un public foarte dificil”, așa cum l-a numit, elegant, spaniolul Alejandro Davidovich Fokina, băiat de la mine din Málaga, pe care spectatorii din Paris l-au fluierat de parcă ar fi propus mărirea vârstei de pensionare. Și tot ce a comis señor Alejandro a fost să-l școlească oleacă pe Arthur Fils, un promițător adolescent local.

Ibericul a scăpat lejer în comparație cu Marta Kostyuk, care a încheiat sejurul parizian și bătută, și fluierată. Dacă la înfrângere se aștepta, că n-ai cum altfel când tragerea la sorți ți-o face cadou pe Sabalenka, huiduielile nu erau luate în calcul. Când n-a dat mâna cu bielorusa, probabil că tânăra ucraineancă nu-și imagina c-o să vadă francezi care își bagă degetele în gură întru fluierat, ca niște șoferi de cursă lungă ajunși în Cartierul Roșu.

În fine, nu insistăm pe teme politice, că vorba francezului: „Their country, their rules”. Până la urmă, pe noi, cronicarii meșteriți, ne interesează implacabil „giocul”, cum bine ar sublinia legendarul nea Imi.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

---

Thiago Seyboth Wild – Daniil Medvedev 7-6, 6-7, 2-6, 6-3, 6-4

Băiat cu nume de proscris din Anglia Medievală și figură de trapper care habar n-are cum se aranjează părul facial, Thiago Seyboth Wild era un necunoscut absolut până acum câteva ore. Omul nostru a venit de nicăieri ca să-l chinuie, să-l sperie și apoi să-l trimită acasă pe ditamai Daniil Medvedev. Rus cu acte de Monte Carlo, acum pe doi în lume, fost cândva si pe unu, adică o situație pe care nostalgicii ar putea s-o interpreteze dramatic, la modul „nu se mai fac, domnule, tenismeni ca pe vremuri”.

Meritul brazilianului de 23 de ani – despre care până azi nici foștii lui colegi de liceu nu știau că-i de meserie tenismen – este că n-a căzut, deși cu toții ne așteptam s-o facă la un moment dat. Fie după primul set câștigat, fie după al doilea, fie când a făcut break în decisiv. Ca să fiu cinstit, eu nici la 5-4 și 40-30 în setul cinci nu eram convins că acest Seyboth Wild o să meargă până la capăt.

Thiago, puștan din familie înstărită, că niciun fiu al favelei nu ajunge să joace serviciu-voleu sau să aibă o a doua minge în buzunar, a refuzat să cadă de pe-un cal frumos și a dus treaba la bun sfârșit. Ba chiar ar fi putut să încheie partida și mai repede, dacă ar fi fructificat una dintre cele două mingi de set în actul al doilea.

Dar pentru Thiago a fost mai poetic așa. Patru ore și jumătate de transpirație, un meci cu 14 break-uri, 16 ași, 21 de duble greșeli și o atmosferă complet sud-americană pe Philippe Chatrier, care l-a tratat pe Medvedev ca pe un argentinian nimerit fără voia lui la Rio de Janeiro.

Rusul, a cărui eliminare precoce a confirmat că turneul masculin va fi o afacere între Nole Djokovic și Carlitos Alcaraz, n-are scuze. Oricât s-ar vorbi despre cum nu-i priește zgura, că-l afectează energia negativă din public, Mercur în retrograd sau faptul că francezii i-au servit brânză cu mucegai la micul dejun, Daniil trebuia s-o scoată la capăt cu brazilianul.

Altfel, să dăm cu pace pentru rus. Peste ani, firavul Daniil va ajunge bunic, va încerca să fie ferm și să impună respect înainte să se dea stingerea pe Coasta de Azur, dar nepoții o să i-o taie scurt: „Tataie, mai zi-ne o dată povestea aia cu Seyboth Wild”.

Sorana Cîrstea – Jasmine Paolini 5-7, 6-2, 2-6

Cheful de sport al Soranei în meciul cu Jasmine a fost în ton cu terenul 13 de la Roland Garros, o parcelă sărăcăcioasă de zgură care te duce cu gândul la partidele amicale din Antalya. Pe terenul 13 nici n-ai cum să filmezi ca lumea, în timp ce pe dreptunghiurile alăturate, care te duc cu gândul la Parcul Tineretului într-o zi cu ploaie, pot să schimbe lovituri niște ospătari sau niște old-boys, că oricum nu-i pasă nimănui.

Ca români care o susținem pe Sorana de aproape două decenii încoace, că asta-i situația, e greu să găsim aspecte pozitive după jocul ăsta. Poate câțiva de „dacă”, de pildă cum ar fi fost ca Sori să nu rateze mingea de break și să închidă primul set la 5-4. Sau dacă ar fi ținut-o tot meciul așa ca-n setul doi. Eventual și cu determinarea și concentrarea din game-ul de 3-1, care a durat peste zece minute, timp în care unele țări în curs de dezvoltare ridică și răstoarnă guverne.

Dacă e să ne îndepărtăm un pic de tenis, sigur că există și lucruri de bine. A noastră a fost a 15-a oară la Roland Garros, ceea ce înseamnă nu doar că a văzut Franța de mai multe ori decât suporterii FCSB-ului Bucureștiul, ci și că e calificată să analizeze profesionist cum au evoluat recepțiile oferite de organizatori. Cum s-a schimbat meniul de mâncare de-a lungul anilor, cât durează open bar-ul, cum e servirea și alte chestii fine pe care doar un event planner ar putea să le observe.

Altfel, jos pălăria pentru Jasmine Paolini, nănașa de azi a Soranei. Italiancă născută în Toscana, cu rădăcini ghaneze și poloneze, Jasmine, la cei 163 de centimetri ai ei, e dovada că nu totul pare mare atunci când ești mic. Paolini mi-a amintit un pic de Valderrama cu frizura ei, fără să aibă însă nebunia în joc a columbianului. Jasmine e mai degrabă un șesar cuminte, constant, lipsit de fantezie și cu aversiune pentru risc. Îndeajuns cât să o depășească pe Sorana de azi, probabil prea puțin ca să prindă finalul săptămânii la Paris.

Lucia Bronzetti – Ons Jabeur: 4-6, 1-6

Nu-i simplu să fii Ons Jabeur. Doamna vine din Tunisia, unde fotbalul e cam singurul sport recunoscut drept sport. Până să apară Jabeur în viețile lor, probabil că tunisienii aveau impresia că unica utilitate a mingii de tenis e să arunci cu ea înspre turiștii care zic pas la negocierea prețului la condimente. Între timp, fata din Monastir a popularizat sportul cu racheta în tot nordul Africii, ba chiar a devenit model în toată lumea arabă.

Însă Ons are și alte „probleme”. De pildă, e genul de femeie care își vede neclintită de ale ei. Nu-i stilul de jucătoare Camila Giorgi, pe care s-o chemi la un reality show ori s-o rogi să-ți promoveze rochițe pe Instagram fix în pauzele dintre game-uri. Pe Ons o judeci strict în funcție de ce face pe teren, că altceva n-ai la dispoziție, lucru tot mai ciudat în tenisul de azi.

Alte bătăi de cap pentru Jabeur sunt accidentările sâcâitoare din ultima vreme sau faptul că, deși a tot prins ultimele weekend-uri pe la turneele de Grand Slam, planetele nu s-au aliniat încă pentru ea. Ons a fost mereu aproape, ca-n sloganul voiculescian, dar întotdeauna a lipsit ceva. Cine știe, Roland-Garros 2023 poate să fie momentul ei, mai ales că, se cunoaște prea bine, Franța și Tunisia se iubesc la infinit.

Până în fazele superioare, Jabeur s-a încălzit cu Lucia Bronzetti, o fătucă din Rimini care de regulă nu vede ziua de marți la Marile Slamuri. Sigur, cu numai 72 de ore în urmă, Bronzetti câștigase un turneu la Rabat, aproape de casa lui Ons. Doar că în fața sportivei din Tunisia nu i-au ieșit pasențele. Doar o revenire de 1-5 la 4-5 în primul set, cât să-i pună în mișcare sângele lui Jabeur, care a încheiat prima manșă cu un game la 0 și apoi toată distracția în circa o oră și jumătate.

Mirra Andreeva – Alison Riske-Amritraj 6-2, 6-1

Ne-a întrebat Meșterul cam ce învârteam noi pe la 16 ani, cât are domnișoara Mirra Aleksandrovna Andreeva, născută și crescută în Siberia, bașca și cu nume de zici că-i personaj al lui Dostoievski. Pe scurt, nu mare lucru. Pe atunci nici nu știam de faimă sau de bani, ca să-i citez pe băieții de la Akcent. Jumătate din timp încercam să-i conving pe ai mei să mă lase afară după 11, în jumătatea rămasă căutam argumente în favoarea mea pentru că ajungeam acasă pe la 1 noaptea.

Pe undeva, eram încărcat cu aceeași ambiție precum această Andreeva, doar scopurile n-au coincis. Puștoaica Mirra, debutantă la un bal de așa anvergură, tocmai a bătut-o pe doamna Riske-Amritraj, care are fix dublul vârstei ei. Succesul elevei din Siberia, mezină la acest Roland-Garros, e dovada supremă că nimic nu te motivează mai tare decât să lipsești de la școală.

Altfel, despre doamna Alison numai de bine. Fiică de agent FBI și soție de fost jucător de tenis cu origini indiene, că de aici și numele ăsta care-ți împleticește limba, americanca nu s-a complicat deloc. A luat trei game-uri, cât să nu plece cu mâna goală și să râdă colegii lui tati prin birourile FBI, și a încheiat aventura la Paris în mai puțin de o oră.

Alexander Zverev – Lloyd Harris 7-6, 7-6, 6-1

Dacă ar fi să-ți alegi un oponent ideal când revii după o accidentare, Lloyd Harris e omul de care ai nevoie. Cu moaca lui de băiat care poate să-ți facă rost de orice pentru suma potrivită, de la un Ursuleț până la intrări în clubul cu circuit închis, sud-africanul l-a chinuit fix cât era nevoie pe Alexander Zverev.

Neamțul încearcă să revină în forma de odinioară și Harris i-a provocat puțină suferință, însă nimic exagerat. Zverev a supraviețuit la limită în primele două seturi, pe care le-a câștigat abia în tie-break. În primul act, sud-africanul a fost chiar jucătorul mai cu zvâc, fiind aproape de a rezolva ecuația cu un break care nu a mai venit.

Zverev a defilat în ultimul set, când Lloyd era deja stors de energie. Și cum ultima impresie contează, neamțul ne-a transmis că știe în continuare jocul în defensivă, că e tot mai dinamic, determinat și, vorba lui nea Mitică Dragomir, încă mai are moral de competiție înaltă.

Iga Swiatek – Cristina Bucsa 6-4, 6-0

Cristina Bucșa a reușit o performanță greu de egalat. În startul meciului, când mașinăria Swiatek a părut că n-are ITP valid, Cristina a iluzionat simultan trei țări: Spania pe care o reprezintă, Moldova unde s-a născut și România care se agață de orice îi sună carpato-danubiano-pontic.

Bine, adevărul e că nu avem cum să nu ținem cu domnișoara Bucșa, deși e la două nații distanță de a fi româncă. Până la urmă, nu există conațional care să nu aibă o rudă amărâtă în Moldova sau una la muncă în Spania. Practic, e cam de-a noastră și-ar fi fost definitiv așa dacă ar fi tăbăcit-o pe poloneză.

Șanse a avut cu carul iberica stabilită în Cantabria. A preluat de două ori conducerea, cu break, în primul set, dar a fost de fiecare dată prinsă din urmă. Bucșa a avut o nouă oportunitate să treacă în față la 4-4, dar Iga a supraviețuit. Fără ritm, cu o mulțime de erori și parcă mereu în reluare, Swiatek a luat primul set strict pe experiență.

Lucrurile s-au schimbat radical în al doilea act, când Iga și-a reglat circuitele, iar Bucșa și-a pierdut mai întâi tupeul, apoi consistența și concentrarea, iar în final și încrederea. Posibil record negativ, Cristina a câștigat doar opt puncte în setul al doilea, ceea ce probabil ar fi reușit chiar și Sorana în variantă 30 mai 2023. În fine, Cristina rămâne în minte doar cu primul set, precum și cu regretul că s-a intimidat când a avut-o pe Iga în buzunar. Cât despre polacă, probabilitățile ne zic că o vom tot comenta la acest Roland-Garros. Foarte posibil chiar și sâmbăta viitoare.

Gael Monfils – Sebastian Baez: 3-6, 6-3, 7-5, 1-6, 7-5

E frumos tenisul plin de fibră al tinerilor, dar când vine vorba de emoție și freamăt, tot la biroul Jurassic trebuie să sunăm.

La oameni care au nevoie de angajați ca să fie prezenți pe TikTok. Oameni care susțin meșteșegul prin faptul că-l practică secundă după secundă, nu-l scot la tarabă de două ori pe an, duminica, între hipsteri, și consideră că duc tradiția mai departe.

Iar când lucrurile nu mai funcționează pentru că-n ecuație se amestecă mușchi obosiți, încheieturi osificate peste care ar merge un șmirghel ca să revină la finețea de odinioară și alte păcate ale reumei, intră-n scenă magia locului.

Pentru că azi noapte, pe Chatrier, Gael a ajuns leșinat, apoi a fost luat în brațe de spectatori și cărat efectiv până-n setul al treilea, unde Sebi Baez a trebuit să se oprească ca la muzeu și să admire operele. Tot argentinianul și-a adus aminte că între el și Monfils e diferență de-un buletin și a accelerat când a simțit că din agregatele lui Gael iese fum înecăcios.

Și-apoi, la 4-0 în decisiv pentru urmașul pe linie pariziană a lui Messi, Monfils a inventat mașina timpului pe loc, între două guri de isotonic și un prosop trântit pe țeastă.

„Când nu mai poți, mai poți un pic” zice o vorbă cu care se îmbărbătează sportivii la menghină și copiii la Revelion.

Monfils mai poate un pic.