Wangelic

---

Odată cu anul sabatic al greșelilor Soranei, calitatea vieții noastre de spectatori a crescut proporțional cu jocul fetei noastre. Nici măcar nu ne trebuie rezultate să ateste asta, e destul să urmărești un punct, oricare, în care Sorana atacă fileul. 

Dacă până acum câteva luni îmi înghețau falangele instantaneu pentru că rezultatul acestui procedeu tehnic era mai mereu un 50-50 de manual, un soi de număr de improvizație la finalul căruia nu știi dacă râzi în hohote sau te trezești în comă, astăzi lucrurile sunt destul de simple. Când o vezi că face pasul spre fileu, în mintea ta nu se mai dă niciun război incert, îți este clar că și-a construit mingea, a clădit punctul și că atunci când ajunge la locul faptei o să așeze mingea calm în terenul advers, fără ca rivala din aval să aibă vreo speranță de mai bine. Termenul cred că e, simplu, „încredere”. Pur și simplu relația dintre jucătoarea Sorana și cronicarul Meșter a ajuns la maturitate, râde soarele-n vârf de băț după mulți ani în care ne-a plouat ca pe gâinile uitate în afara cotețului, îngrijorate mereu de ulii care se-nvârt deasupra în beznă. 

E reconfortant să știi că Sorana e astăzi altfel, deși ea , în esență, e aceeași. Lucruri mici (precum răbdarea) schimbă vieți, lăsați asta să ne fie tuturor lecția pe care-o învățăm din acest (probabil, posibil, potențial) ultim tur de onoare al planetei tenis pe care Sorana îl face anul ăsta. Răbdarea e garantul victoriilor mari construite la foc mic. Este catalizator de rezultate, de puncte, de meciuri și de trofee, dar e și motivul pentru care, la finalul meciului, o jucătoare de 25 de ani termină partida sfârșită fizic, în timp ce doamna de 36 de ani zâmbește larg, cât peluza de pe Lenglen. 

Ne-am bucurat că s-a cocoțat pe locul 18 mondial înaintea acestui Roland-Garros, vârf absolut (dar temporar, wait and see) într-o carieră în care nu o să ezit niciodată să spun că ar fi meritat mult mai mult. Iar primul și cel mai recent argument este faptul că a noastră este, iată, între primele 8 de la Roland-Garros anul ăsta, după două meciuri (cu Solana Sierra și cu Xiyu Wang, azi) din care adeversarele n-au rămas cu nicio amintire plăcută, iar noi cu aproape nicio poză mai de Doamne-ajută, pentru că nici măcar fotografii n-au apucat să ajungă pe teren înainte ca Sori să tragă hubloul peste arene. Dar cum știm că un clasament în tenis e mai degrabă o fotografie de moment, e mult mai interesant să aflăm că Sorana are șanse reale să joacă la finalul sezonului în Turneul Campioanelor, pentru că anul ăsta este, calendaristic vorbind, în Top 10 mondial.

Setul întâi al optimii de finală cu Xiyu Wang a fost, din nou, una dintre poveștile pe care le scrii fără să-ți tremure mâna, pentru că deznodământul nu-i niciodată în dubiu: Sorana a urcat la 5-1 calm și chirurgical, tactic, cu fiecare minge gândită ca la șah, cu trei lovituri înainte. Iar Xiyu Wang, chinezoaică de 25 de ani cu mână formată prin academii cu buget de stat, a încercat o revenire timidă pe care Sori a oprit-o fix când trebuia. 

Setul al doilea a mers, la început, după același plan. Sorana s-a suit la 5-2 cu două break-uri. Doar că aici Wang și-a amintit că joacă o optime de Slam și a revenit amenințător, luând patru game-uri la rând până la 6-5 și întorcând presiunea pe racheta Soranei. Momentul ăsta, acum un an sau doi, ar fi fost semnalul de panică, partea în care atriile o luau razna și degetul se plimba nervos pe telecomandă. Acum a fost o paranteză. Sorana a egalat la 6, a împins setul în primul tie-break al ambelor jucătoare la această ediție a turneului, și de acolo a scos din sertar ultima sculă pe care a adăugat-o în trusă, cel mai greu de stăpânit dintre toate: răbdarea. 

Puncte construite cu migală, schimburi lungi, platouri întregi de forehand-uri, reveruri și scurte servite tacticos, așezat, obligând-o pe Wang să alerge ca-ntr-un maraton la care s-a înscris din greșeală. Pentru Sorana, nu mai era nicio grabă. La Paris vremea de azi e perfectă, fără soare care mușcă după prânz, fără termometru care trimite oameni-n perfuzii, o după-amiază în care a avut timp să-și construiești puncte piatră cu piatră, cum construiești o catedrală.

Undeva aici, în mijlocul acestui tiebreak, Sorana care a jucat azi în optimi la Roland-Garros s-a întâlnit pe Lenglen cu Sorana de acum 17 ani, fata care ajungea în sferturi la Paris în 2009 și care credea, cum crede orice copil de 19 ani cu talent și nerăbdare, că ăsta va fi primul dintr-o sută de sferturi. Cele două Sorane s-au privit o clipă peste prăpastia celor 17 ani în care una a plecat să cucerească lumea convinsă că are tot timpul din lume, iar cealaltă s-a întors acasă cu lecțiile învățate pe pielea ei, cu antrenorii schimbați, cu accidentările, cu clasamentele care au urcat și-au coborât ca mareele, cu serile în care s-a întrebat dacă mai are rost. Fata de 19 ani avea lovituri și nu avea răbdare. Doamna de 36 are răbdare și încă are loviturile. Probabil că s-au strâns în brațe fără să-și spună nimic, pentru că nu era nimic de spus. Între ele au stat 17 ani de tenis pe care nici una nu i-ar fi putut sări ca să ajungă mai repede la cealaltă.

A doua oară în sferturi la Roland-Garros, după 17 ani. Sorana de atunci era o speranță, Sorana de acum e o jucătoare care știe exact ce poate și, mai ales, cât a costat-o să știe exact ce poate.

---

Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură

---

Porsche Macan îți oferă cronicile de la Roland-Garros.

---