Petra și Foc

Primul lucru care trebuie zis despre meciul ușor cu Petra Kvitova este că nu există meci ușor cu Petra Kvitova. Chiar dacă partida sau scorul te pot face să dai din încheietură și să iei rezultatul ăsta à la légère, nu ai cum s-o bați pe Petra dacă nu pui umărul la-mpins plugul.

Al doilea lucru care trebuie spus este că Petra n-a bătut-o niciodată pe Sorana pe hard. Iar asta ne aduce aminte pe de o parte de vârful de glorie al lui Sori, când juca finale pe suprafața asta cu Serena Williams, o jucătoare de tenis altfel bunicică și care are o soră destul de talentată la rându-i. Pe de altă parte, ne demonstrează încă o dată că la tenis e ca la anvelope: degeaba ai cele mai bune gume de vară dacă joci pe zăpadă și degeaba ai cele mai bune anvelope de iarnă dacă le ții în pod.

M-am aruncat aseară în preview-ul zilei și am spus că ar putea să fie cea mai ușoară victorie a Soranei împotriva Petrei, chiar dacă aparent nimic nu anunța asta, iar cotele indicau mai degrabă sens unic în direcția opusă. Și, deși e un fapt universal acceptat că nu-s tocmai zeul pronosticurilor, am simțit-o venind.

Am mizat pe faptul că Soranei nu-i lipsește absolut nicio armă din trusă în turneele pe care le iubește, chit că uneori, pe neașteptate, are probleme să-și găsească armele amestecate într-o trusă care altfel e destul de voluminoasă și-i apasă pe umeri, având efect invers. Am mai știut că anul trecut i-a mai luat piuitul Kvitovei în același context australian, moment care a avut efectul unui binevenit restart după niște ani în care computerul stătuse pornit la ralanti. Am mai știut că Sorana e îndeajuns de leoaică încât să simtă mirosul de hemoglobină atunci când adversarele au nevoie de copci, cum e cazul Petrei. Și am văzut-o pe Sorana în meciul cu Gracheva de la începutul acestui an, jucat tot la Melbourne. Și n-o fi Gracheva vreun gard din sârmă ghimpată, dar când îi troznești un dublu 6-0 și-i arunci în aer toate piulițele în mai puțin de 50 de minute, parcă se simte elanul chiar și la distanță de jumătate de planetă.

Mai mult, știm cu toții că Sorana adulmecă cu multă plăcere vârfurile clasamentului, pentru că a urcat între timp pe 38 WTA și are de reglat niște datorii istorice contra sportului și vieții în general. Cartonașele încep să se așeze.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE:

Simona Halep – Magdalena Frech: 6-4, 6-3

Nu știu cum vă luați voi reperele în tenis și cum vă prindeți care-i momentul de cotitură al unui meci. Secunda aia în care îți dai seama că meciul nu mai are cum să se-ntoarcă sau să cadă pe muchie, pentru că terenul e deja înclinat la 45 de grade înspre unul dintre adversari și mingile îi zdrobesc racheta în timp ce brațul i se transformă în sabie din polistiren expandat.

Bănuiesc că momentul în care Magdalena Frech a făcut break în setul al doilea și a adunat 3-1 și-un braț de speranțe că va ușchi meciul spre decisiv a ridicat de pe canapele, paturi, fotolii și ce-o mai băga Ikea la promoție în întreaga Polonie. Oamenii erau oricum treji de ceva vreme, pentru că Iga a spălat geamurile cu Hariett Dart dis de dimineață, deci de la a treia cafea în sus ți se pare că orice break e semn de răscoală.

La fel cum bănuiesc că s-a auzit de la Melbourne cum Simona a apăsat pe pedală în momentul imediat următor și, de la 1-3, a transformat bolardul polonez care se cristaliza în lunetă în pulbere. Au fost două game-uri consecutive impecabile câștigate lejer de a noastră care i-au îndoit Magdei țeava puștii spre propria turmă. Iar în vocabularul tenisului românesc de eră recentă, ăsta e momentul care sună ca o lamă de topor înfiptă-n buștean.

Pentru mine, însă, momentul decisiv al meciului a fost altul. Când Simona a intrat pe teren și ne-a făcut cunoștință cu rochia roșie care-o va însoți pe toată lungimea turneului de la Australian Open, am avut brusc flashback-uri care m-au făcut să mă simt cu 4 ani mai tânăr. Am auzit în cutia de rezonanță din spatele creierului pocniturile infinite ale mingilor din meciul-maraton cu Lauren Davis, am retrăit acel 9-7 decisiv cu Angie Kerber, am simțit pe limbă gustul dulce al victoriilor rapide cu Osaka și Pliskova și apoi am simțit spasme în stomac amintindu-mi de finala cu Wozniacki, meci care ne-a lăsat pe toți fără respirație cu mult înainte ca problemele de respirație să intre-n trend.

Rochia cea roșie a epocii post-Adidas și ante-Nike, cumpărată la kilogram de pe un site încă neidentificat, a rămas unul dintre elementele care-mi identifică mental imaginea Simonei cu transpirația acidă care taie pielea și ajunge la carne. Dacă există un simbol al dinților strânși și al efortului în cel mai crud și brut sens al acestui termen, acel simbol e rochia roșie a Simonei de la Australian Open 2018.

Și rochia a revenit la locul crimei.

Irina Begu – Oceane Dodin: 2-6, 7-5, 6-3

Pe Irina n-are cum s-o bată Dodin, dar are cum s-o bată Irina. Cea mai mare adversară a Irinei rămâne ea însăși, pentru că, altfel, am avut constant demonstrații că trenul Begu poate călca vârfurile de promoție ale ultimelor trei generații din tenis.

Irina este, astăzi, una dintre veteranele circuitului. Și experiența a scos-o din cleștii mingilor de meci pe care le-a avut Dodin la 5-4 și 40-15 în setul al doilea pe propriul serviciu. Odată ieșită din mâzga momentului, a noastră s-a scuturat de fasoleli și i-a dat pedală, deschizând canal navigabil spre Oceane.

Meciul s-a rupt la 3-3 în decisiv, când Irina și-a cumpărat bilet pentru meciul cu Mertens din turul al doilea plătind cu propriul sânge rece. Apropo de Mertens și de momente bune sau proaste în carieră: belgianca are 2-0 la meciuri directe, dar as we speak îi cam piuie senzorii, deci putem să vorbim despre o fereastră prin care bate vântul și de care Irina ar putea să profite poimâine.

Maddison Inglis – Leylah Fernandez: 6-4, 6-2

Finalistă la anteriorul Grand Slam, Leylah Fernandez a fost pusă pe butuci în primul tur de la Australian Open de Maddison Inglis, o localnică intrată pe tablou cu invitație de la Federația de Tenis – apropo, se pare că unele invitații ale Federației de Tenis din Australia îți permit, totuși, să joci în turneu.

Totuși, cred că mai devreme sau mai târziu va trebui ca cineva să ne explice ce spuma mării s-a întâmplat la US Open 2021. Dacă lucrurile vor continua în ritmul ăsta cu finalistele de acolo, mi-e că intră FBI-ul pe fir. Nine-nine!

Fără nicio legătură cu subiectul, ceva mai târziu începe și meciul Sloane Stephens – Emma Răducanu.

Andy Murray – Nikoloz Basilashvili: 6-1, 3-6, 6-4, 6-7, 6-4

Dacă le va mai trece prin cap ăstora să scoată meciurile 3 din 5 seturi de la Slam-uri, aș vrea să-i leg de fotoliile care le sprijină structura osoasă și să le pun pe repeat unele dintre partidele epice care au stors fiecare mililitru de frumusețe din sportul ăsta.

Iar meciul dintre Murray și Basilashvili este unul dintre momentele astea. Mai ales că a avut și o parte emoțională la revenirea lui Andy la Melbourne la patru ani de la momentul în care anunța că va schimba mingi peste fileu cu bisturiul. Am simțit că se va merge-n cinci seturi, dar nu am crezut niciodată că Andy va ține steagul sus timp de patru ore și că va ieși de-acolo cu scalpul lui Basilashvili. Am văzut meciul monstruos de apăsător jucat de cei doi acum o săptămână la Sydney și, chiar dacă Murray a câștigat și acolo, a fost ședință de terapie fizică pentru amândoi. Cumva, ecuația matematică îmi șoptea că efortul se multiplică de 10 ori într-un meci de cinci seturi pentru un tip de 34 de ani care revine după o operație majoră și care trage după el un șold metalic.

Ce-am uitat însă e că Murray a fost unul dintre puținii oameni de pe Planetă care i-a deranjat pe cei trei magicieni în vârful clasamentului. Mereu outsider între ei, dar mereu enervant până la os cu apărarea lui impenetrabilă și cu loburile defensive pe care le urăsc în avans patru generații ale adversarilor săi.

Și dacă le-ai ținut piept lui Fed, lui Rafa și lui Nole când ăștia înghițeau titluri ca mașina de balotat, îi reziști și lui Nikoloz Basilashvili, chiar și dacă revii din morți, chiar dacă ăsta are cu 5 ani mai puțin și chiar dacă ai de alergat trei maratoane pe linia de fund ca să-i scoți toate bastârcile.

Emma Răducanu – Sloane Stephens: 6-0, 2-6, 6-1

O fi de la repere, că pe la turneele mici îi e prea strâns terenul și îi este frică să nu le mute falca spectatorilor de pe primul rând când se-ntinde după un cross scurt. La Cluj, de exemplu, s-a jucat pe o jumătate de sală împărțită de o perdea, deci probabil că o fi o formă de claustrofobie. Nu m-aș mira, la cum arată scările de bloc din Pantelimon, unde a mâncat cele mai cunoscute sarmale și cei mai învârtiți prin presă papanași din istorie.

Cert e că, așezată din nou pe un teren pe care poți să respiri, Margaret Court, Emma a revenit la starea letală pe care a propovăduit-o timp de două săptămâni și jumătate la US Open.

Nu îmi cereți să vă explic ce-i cu acel 2-6 dintre cele două seturi terminate 6-0 și 6-1. O fi ceva bucătărie fusion: un bagel și un papanaș între care pui un strat gros de smoală. Trăiască bunica.

Și, până la urmă, lăsați-o pe Sloane să plece în luna de miere. Ce, credeți că Elizei mele i-a stat capul la Australian Open imediat după ce s-a măritat?