Faptul că zilele astea am scris cronici din tribunele turneului a complicat calculele hârtiei.
A fost complicat pentru că, mai mult ca oricând, oamenii ne provocau la opinii și – spaima mea – la pronosticuri. Ce face aia mică, cât mai durează până când Irina Begu ia la coasă un arbitru de linie ori câte seturi ia fătuca din Ucraina. Sau parcă din Rusia? Ultima a fost de fiecare dată simplă pentru că știm și noi cea mai importantă lecție de geografie din Europa de Est: independența față de Rusia e o stare temporară.
Dar cel mai mult în ultimele zile am nimerit cu adidașii în discuții despre ce-o să facă Simona. Ce o doare, ce simte, ce interese are față de turneul ăsta, cum i se pare Jackie, cum i se pare Emma, ce plan ar fi bun pentru Kostyuk, unde ține Ostapenko trofeul ăla care de fapt e al ei și la ce oră e primul zbor spre Riga, știți voi. Doar că, pe măsură ce-ți afunzi irisurile în rafturile de pergamente care-i compun jocul, Simona devine o certitudine la fel de mult cum devine o mare de impredictibilitate.
Iar apoi mai e teama. Pe care, exact ca niște arheologi cufundați cu falangele în țesături vechi de mii de ani, ar trebui să o avem la fiecare contact cu Simona și arta ei. Pentru că nu am înțeles-o nici până astăzi, iar lipsa a măcar 10 terenuri de iarbă pentru tenis în țara asta e cea mai bună dovadă și, în același timp, sentință. Ne uităm la jocul Simonei cum se uită unii la alții membrii Cooperativei Agricole din Tecuci când sunt chemați la un brainstorming NASA pe soluții de eficientizare a fluxului ionic al alimentării cu hidrogen pentru Modulul 2 al Stației Spațiale Internaționale: da, e frumos că ne-au chemat, nu e clar de ce, ascultăm ce zic, la final dăm din cap, iar acasă, când mamaie mulgând vaca ne întreabă ce-a fost acolo, zicem că „da”, că ne-a plăcut și-am mai merge.
Evident că nu facem asta mai departe de meciuri cum a fost cel cu Kostyuk. Tinerețea ei și lipsa de experiență s-au văzut evident, chiar dacă le-am anticipat cu greu încă de la finalul meciului cu Emma: Simona i-a rupt pe spate două seturi și i-a înșirat sistemul osos de-a lungul tușelor.
Meciul ăsta nu merită analizat mai mult decât o face scorul pe care Simona l-a ștampilat pe zâmbetul lui Kostyuk. N-a fost deloc ziua vecinei și chiar s-a ajuns la un moment dat la chemat medicul pe teren. Probabil că Marta i-a cerut fizioterapeutului să-i mai monteze o mână și trei picioare suplimentare. Poate doar așa ar fi reușit să mai evite dezastrul.
Cronicile de la Transylvania Open îți sunt oferite de noul Porsche Macan:
Anett Kontaveit – Rebecca Peterson: 6-3, 6-2
Meșter o compară mereu pe Rebecca Peterson cu Jelena „Nănașa” Ostapenko. Și îl înțeleg. Poporul ăsta trăiește prin cariera Simonei o adevărată dramă a răzbunării. Probabil că primul proiect de țară real care chiar ne va unii pe toți cu un scop mai înalt decât găsirea celor mai bune reduceri de Black Friday va fi aducerea cu mandat a lui Ostapenko și rejucarea acelei finale de Roland-Garros.
Până să introducem turneele de tip „alba-neagra” în circuitul WTA și să implementăm arbitrajul cămătăresc, ne alinăm cu faptul că Rebecca Peterson a fost și ea botezată de taifunul ce care, de câteva luni, Kontaveit se plimbă prin circuit, strângând în raniță tot felul de trofee pe care le găsește la final de sezon. Dacă vă uitați la câteva poze de pe contul ei de instagram și la meciurile ei de la Cluj, veți observa că Anett nici măcar nu și-a mai schimbat echipamentul între turnee. La cât de puțin a jucat până acum în meciurile care i-au fost împinse sub nas, probabil că abia mâine înainte de finală va constata că a ajuns la ultima pereche de șosete curate.
Calmă, cu stăpânirea unei olimpice la fizică pusă să tragă linie la caiet pentru a șasea notă de 10 din semestru, Kontaveit a pus sfoara pe Rebecca Peterson și a feliat-o la precizie de micron.
Până la urmă, în finală ajung primele două favorite, un nou semn că oamenii de la Cluj au organizat bine turneul: au numerotat perfect implicit capii de serie.
I. Bara/E. Gorgodze – I. Begu/A. Mitu: 6-3, 2-6, 10-7
În doar o săptămână, Irina Bara i-a stricat Irinei Begu două după-amieze.
Bara și Eko sunt probabil cel mai distractiv cuplu de pe Instagram după Svitolina și Monfils. Cu precizarea că ale noastre nu ne fac să ne simțim prost pentru că am trecut de 25 de ani și nu avem o firmă care să ne pună la ușă avioane private. Le mai ajută și jocul, plus că fiecare compensează cu câte ceva într-un angrenaj care începe să producă mai mult decât scântei.
Meciul a fost echilibrat până când pur și simplu nu a mai fost. Dar, din fericire pentru cei care au văzut semifinala, asta s-a întâmplat doar la 7-7 în super tiebreak. Prin urmare, se lasă cu finală pentru Irina și Ekaterine, acolo unde câștigătoarele de la turneul clujean din vară nu au mai ajuns pe motive de coliziune frontală cu perechea Krunic/Pattinama Kerkhove.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
