Nu e foarte clar când vor putea românii să intre în SUA fără viză, dar știm pe ce criteriu am împărți noi refuzuri la intrarea în țară dacă cineva chiar ar ajunge pe-aici: câte meciuri ai jucat și ai pierdut când țara s-a aflat complet nesolicitat în spatele tău. Poate că pentru unii România are de vineri cu o jumătate de româncă mai puțin, dar haideți să ne așezăm în fund pe trotuarul din fața unui bloc cu risc seismic și să vorbim la mișto lucruri serioase despre tenisul de la Transylvania Open.
Acest meci poate fi și începutul unei discuții despre cum trebuie să arate o carieră atunci când pui în mâinile unui copil ață, ac, rachetă și-un trofeu de Grand Slam. De parcă divinitățile tenisului au la rândul lor în derulare un program „România educată”, noi trăim vremurile în care vedem la Simona Halep ce e constanța atunci când nu e oraș, dar și ce poate fi explozia atunci când subiectul nu e un nefericit spital, ci un sportiv de 18 ani. Pentru că Emma are un US Open și un turneu WTA la care a câștigat meciuri. Adică cel la care o putem noi conduce la avion, ca să ne înțelegem cu băiatul de la securitate să o lase cu trei cutii de sarmale. Nu o să se simtă în avion, le-am învelit noi în folie.
Lupta Emmei va fi de-acum să învingă logica parcursului invers. Într-o lume care nu a răsplătit nicio încercare de a sări trepte în drumul către vârful copacului. Oamenii care câștigă la Loto înainte să știe să numere bani nu ajung să dea sfaturi de cumpătare financiară, la fel cum porumbul mâncat crud nu poate fi prezentat ca o fostă mămăligă delicioasă. Deși sportul e altfel, logica se poate păstra. Dar fiind sport, poate fi și contrazisă, pentru că Emma poate învăța rapid unde se pune haina-n cui atunci când ajungi în Top 20 și unde sunt sticlele de apă vie atunci când tocmai ai împlinit 10 luni consecutive în care trollerul și pașaportul ți-au fost singurele posesiuni stabile, mereu alături de tine.
Emma învață acum să conducă în traficul de la orele de vârf la o lună după ce și-a pilotat până pe Lună și înapoi racheta construită în regie proprie. E o lume nouă în care ea e nouă.
Kostyuk nu prea, ea aștepta cu ghiozdanul în spate și secera în mână să fie lăsată la treierat în lanul de grâu al capilor de serie.
Cronicile de la Transylvania Open îți sunt oferite de noul Porsche Macan:
Simona Halep – Jaqueline Cristian: 6-1, 6-1
Există o poveste reală cu Oliver Kahn care fusese invitat la un eveniment caritabil la care treaba era simplă: copiii șutau la poarta în care se afla Kahn și, pentru fiecare gol marcat, se făcea o donație. Olli nu a primit niciun gol.
Fast forward 13 ani și Simona Halep face exact la fel cu tinerele vlăstare ale tenisului feminin românesc pe care le puteți admira, dar în același timp și dezlipi de pe pereții sălii polivalente din Cluj-Napoca. De altfel, Simo a spus după meci că o fi și alte meciuri din care fetele să-și ia încredere, doar nu stă încrederea în partidele contra Simonei Halep. Că n-o fi nici ea vreun ONG.
Pare, totuși, că magia Simonei a atins gradația mitologiei. Cumva, nu trebuie să o respecți pe Simona ca să o respecți pe Simona. Tu poți chiar să spui că nu o faci, dar bucăți din corpul tău se vor dezice de tine și vor acționa așa cum natura le dictează. Nici de fulgere nu ne e tuturor teamă atunci când suntem întrebați într-un chestionar, dar toți o tulim în casă și scoatem televizorul din priză atunci când e clar că vine furtuna. Iar furtuna asta fost Simona. Acum, poate că pe Ruse și Jaqueline le mai despart diverse teme existențiale, dar începând de astăzi le unește amintirea comună a turneului la care amândouă au fost masate în țărână, într-un fel de încercare de a resădi niște flori frumoase, dar ușor prea crude.
Pentru că Jaqueline și Gabi au amândouă capacitatea de a pilota avioane supersonice, chiar dacă până la aeroport e nevoie să nu zgârie jantele în bordurile de prin oraș.
Begu/Mitu – Niculescu/Ruse: 7-5, 0-6, 10-8
De obicei, ceva ce începe cu „patru românce” continuă cu un banc prost. Când e tenis și mai e și proba de dublu, însă, patria mamă produce material cât pentru trei tablouri ale turneelor de tenis. Le umplem, se elimină între ele și tot mai rămâne pentru a doua zi.
Astăzi am revăzut-o pe Andreea Mitu, care e un fel de Ștefan Hrușcă al tenisului: apare de obicei pe la Fed Cup și între meciuri duce o viață îndepărtată de ochii noștri, încercându-și norocul pe la turnee mici, mai aproape de băiatul ei de patru ani. E la fel de adevărat că Andreea nu e în cărți pentru un post de antrenor la FCSB, chestie care poate explica de ce nu se scrie mai des despre ea. La Cluj s-a regăsit cu Irina Begu, care folosește acest turneu pentru a-și perfecționa tehnica aruncatului rachetei în pământ fără ca gestul să se soldeze cu certificate medico-legale. Îi iese perfect. O ajută și arbitrii de linie care îi dau constant teme de gândire și meditație forțată, dar totul poate fi îndulcit cu victorii.
Cum a fost cea de astăzi, pe care au obținut-o ale noastre, în timp ce ale noastre au și pierdut-o. Nu e clar dacă Monica și Gabi știu că meciul ăsta a fost pierdut sau măcar dacă le-a zis cineva că s-a încheiat, pentru că ele oricum au atât de multe povești de depănat pe teren și pare că orele de tenis doar se mai intercalează uneori în dezbaterile lor despre viață, metaverse și condiția sportivului în epoca contemporană.
Rebecca Peterson – Lesia Tsurenko: 6-2, 3-6, 6-3
Ca să nu existe povești că românul nu e măcar la fel de ospitalier cum spune legenda pe care tot românul și-a creat-o, Peterson și Tsurenko au primit liber la tenis, cu luminile pornite chiar și pentru setul decisiv. Cu Tsurenko empatizăm pentru că înțelegem ne leagă iubirea infinită față de Marele Urs, iar de Peterson chiar ne e puțin teamă, pentru că ce naște pe lângă Ibrahimovici mănâncă pui vii.
Totuși, Peterson trebuie investigată. Mai exact, trebuie să aflăm cu cine joacă Peterson un set pe ascuns înainte de a intra în meciul oficial la viteză maximă, cu motorul turat ca o fanfară rock. Tsurenko a tras atât cât plămânii repartizați la împărțeala naturii i-au permis. Există însă limite, dar cu Peterson există și plecări de pe loc care surprind și, uneori, se încheie cu primul set dispărut de pe radar.
E bine să protejăm sălbăticia, dar activiștii pentru mediu ar putea oricând studia și sălbăticia cu care poate juca Peterson unele puncte. Dacă Becky trece acum de Kontaveit, care mână și ea cirezi de durere pe jumătatea ei de tablou, ne va părea bine să o jelim sincer în finala în care deja am agățat din oficiu pălăria Simonei.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.