Visam în roşu. Dacă există un lucru pentru care este responsabil Michael Schumacher în viaţa asta, acela e începutul pasiunii unui puşti dintr-un orăşel din nordul României pentru Formula 1. Ştii, fanii sunt de două feluri şi niciunul dintre tipurile astea nu are neapărat legătură cerebrală cu realitatea: cei de proximitate spaţială şi cei de proximitate temporală. Dacă te naşti la Bistriţa, ţii cu Gloria Bistriţa şi-i urăşti pe cei care spun că echipa asta a inventat reciprocităţile, chiar dacă ştii foarte bine că au dreptate. Dacă te naşti în 1984 şi începi să faci acordul dintre subiect şi predicat în ’91-’92, este imposibil să nu-l vezi duminica, atunci când soarele e liniştit şi copiii se aud afară, pe germanul ăla tânăr şi plin de talent care încearcă să-şi facă loc într-un sport dominat de nişte bătrâni. Despre care vei auzi mai târziu că erau de fapt monştri sacri ai Formulei 1.
Se bătea cu Senna, Nigel Mansell, Ricardo Patrese şi Alain Prost. Nume imense, fantastice, cu rezonanţă chiar şi pentru cei care consideră că Formula 1 e un sport anost, plictisitor şi deloc interesant. Dar, pentru că empatizam cu generaţia tânără de atunci, citeam Salut-ul lui George Mihăiţă şi mă regăseam în lupta tânărului Schumacher. Da, am fost un fan produs de proximitatea temporală, de aspectul contemporan al situaţiei. Dar ce fan! Ceva mai târziu, la prima ieşire din ţară cu echipa de fotbal din care făceam parte, mi-am cheltuit instantaneu jumătate din puţinii bani pe care părinţii mei şi-au permis să mi-i ofere, fără să stau pe gânduri şi cu o plăcere demnă de un tub de endorfină concentrată, cumpărându-mi o şapcă. Din prima benzinărie în care am intrat în Germania. Scria pe ea Deutsche Vermögensberatung, era roşie, iar în spate avea autograful lui Schumi lângă sigla Ferrari. Eram în al nouălea cer şi mi-am astupat astfel orice dorinţă legată de celelalte oportunităţi ale Europei de Vest. Cum ar fi tuburile imense de Pringles, adidaşii Asics sau stivele de Toblerone pe care colegii mei le aleseseră.
Cum să alegi o cutie de chips-uri, fie ele şi out of this world, în faţa unei şepci din colecţia Michael Schumacher? Cum?!
Savuram fiecare duminică cu interesul cu care un copil se bucură de noua sa colecţie de jucării. Iar pe prima și singura pisică a familiei, un motan nebun și fain, l-am botezat Schumi. Pentru că torcea ca o mașină. Sau cel puțin așa simțeam eu. De fapt, maşinuţele din setul pe care mama mi-l cumpărase acum nişte ani păleau în faţa curselor ălora văzute la televizorul alb-negru şi apoi la NEI-ul color al familiei, noua operă de artă tehnologică pe care mama o ştergea cu sfinţenie zilnic. Iubeam grafica sulfuroasă a Formulei 1 din acele vremuri, tresăream la fiecare depăşire adevărată şi am fost trist, foarte trist când s-a stins Ayrton la o zi după ce o făcuse Ratzenberger. Dar nu pentru că asistam la dispariţia unui om imens, nu conştientizam asta atunci decât parţial, din vorbele celor pe care-i auzeam povestindu-mi ce se întâmplă pe circuit. Ci pentru că, în mintea mea, era o chestiune de timp până când i s-ar fi întâmplat şi lui Schumi. Şi asta era trist. Foarte trist.
Când eşti fanul cuiva şi când ai investit pasiune şi timp în povestea unui model, nu reuşeşti să faci diferenţa dintre iubire, fanatism şi plăcere. La astea ajungi ceva mai târziu. Atunci, în febra zilelor de toamnă târzie, când omul tău, pe atunci la Benetton, îl scotea din cursa decisivă pe rivalul la titlu şi câştiga astfel titlul mondial în 1994, ai văzut doar plăcerea. La câteva luni după ce am plâns în baie pentru că România a pierdut meciul cu Suedia, am fost fericit şi bucuros. Şi îl uram pe Damon Hill pentru că-l numea pe Michael un trişor. Puţin mai târziu, în 1997, când Villeneuve a fost lovit de Michael în aceeaşi ultimă cursă decisivă pentru titlu, i-am urât pe toţi cei din Formula 1 pentru că l-au descalificat pe Schumi din cauza manevrei lui. În pasiunea asta cretină tinzi să uiţi că logica e, totuşi, primul criteriu de selecţie când vine vorba de adevăr.
A urmat lupta cu McLaren. Cum naiba să ţii cu McLaren? Mai ales cu un pilot precum Schumacher pe circuit. Într-o maşină de Formula 1. Aflat la o echipă precum Ferrari. Come on, get real! Şi Häkkinen? Şi Coulthard? Cine naiba sunt ăştia?
1998 şi 1999 au fost doi dintre cei mai frustranţi ani din viaţa mea de fan al Formulei 1. Cu cei doi piloţi McLaren într-o maşină absolut fantastică şi cu un Schumacher care de-abia ţinea pasul cu ei, mă simţeam ca un şoarece pus să alerge la maximum pe o roată într-o cuşcă. Deşi sezonul 1998 a fost unul plin de suspans şi poate unul dintre puţinele în care Schumacher şi-a arătat cu adevărat valoarea cu o maşină înferioară la dispoziţie, l-am urât pe Häkkinen. Simplu fapt de a fi rivalul lui Schumacher l-a transformat pe finlandez în personaj negativ în carta mea de valori. Iar faptul că maşina l-a trădat pe german în cursa decisivă de la Suzuka din acel an – Schumi a rămas ţintuit pe grilă în turul de formare şi Hakkinen a câştigat fără probleme cursa, în timp ce neamţul a abandonat după o cursă de recuperare fantastică – mi se părea că îl are în postura de cauză principală tot pe Hakkinen.
Lupta dintre Michael Schumacher şi Mika Häkkinen a fost pentru mine, adolescentul care trăia cursele cu intensitatea unui fan nebun, echivalentul luptelor dintre Senna şi Prost, dacă v-aţi născut mai devreme. Sau dintre Alonso şi Vettel, dacă v-aţi născut mai târziu. Fieare epocă a Formulei 1 a dat un duel la baionetă, iar eu am crescut lângă cei doi ani în care Mika Häkkinen a câştigat cele două titluri şi, apoi, lângă cei cinci ani fantastici în care neamţul a devenit cel mai galonat pilot din istoria acestui sport. Pentru mine, cursele alea plictisitoare şi anoste în care Schumacher conducea cap-coadă erau pline de fericire şi de pasiune. La fel cum pasele anoste ale Barcelonei lui Guardiola erau văzute într-un fel de fanii Madridului şi într-un cu totul alt fel de cei ai catalanilor. Dar cui îi păsa? Imaginea lui Schumacher făcând celebrul salt pe podium era ştampila unei duminici excepţionale.
Şi totuşi, în aceşti mulţi ani, a existat un moment în care am tresărit. A fost un episod pe care l-am echivalat mai târziu cu o rază de lumină care intră pentru prima dată în praful adunat într-un depozit vechi şi închis pentru mulţi ani.
E secunda aia în care îţi dai seama că, dacă idolul tău se chinuie să bată un adversar şi iese la final câştigător, acel adversar merită cel puţin la fel de multe aplauze.
Anul este 2000. Înainte de cursa de la Spa Francorschamps, unul dintre cele mai frumoase circuite din lume, Schumacher şi Häkkinen se aflau la doar două puncte distanţă în clasamentul general. Se întâmpla în august, un august fierbinte şi leneş din vacanţa de liceu. La Spa, însă, ca de obicei, vremea le juca feste piloţilor, iar pista se transforma uşor dintr-una umedă într-una uscată. Cu patru tururi înainte de final, Häkkinen îl urma pe Schumacher în frunte, iar între cei doi urma să se dea o luptă pe cinste, la fel ca-n toate cursele din ultimii trei ani. Pe linia Kemmel a circuitului de la Spa, o zonă în care atingi fără probleme 320 de km/h imediat după ce ieşi din faimosul viraj Eau Rouge, Häkkinen încearcă să-l depăşească pe Schumi, dar neamţul îl blochează şi-l obligă să iasă cu o roată pe iarbă. Finlandezul revine însă în spatele germanului şi stă acolo un tur întreg.
Înapoi pe Kemmel. De această dată, finlandezul are o problemă în plus. În faţa lui Schumacher se întrezăreşte monopostul BAR al lui Ricardo Zonta, întârziat cu un tur. Schumi se pregăteşte să îl depăşească, iar Zonta îi face loc, ieşind de pe linia ideală şi migrând spre centrul pistei. Pare o manevră normală, doar că Mika Häkkinen inventează ceea ce va deveni una dintre cele mai frumoase manevre din istoria motorsportului: la 330 de kilometri pe oră, finlandezul face o dublă depăşire, trecând în acelaşi timp de întârziatul Zonta şi de Michael Schumacher. A existat un moment în care, cu trei maşini rulând în paralel pe una dintre cele mai rapide secţiuni ale calendarului Formulei 1, inimile tuturor fanilor acestui sport s-au oprit. Indiferent de culoare. Apoi, imediat după manevră, a existat un moment de uluială generală. De undeva din suflet, acolo unde stă aşezată pasiunea, a explodat o petardă de plăcere. Am asistat la un episod magnific, un amestec de eleganţă şi de brutalitate pozitivă aşa cum nu se poate vedea în multe alte sporturi.
A fost momentul în care am aplaudat pentru prima dată un rival al lui Schumacher. Secunda în care am înţeles că, dincolo de iubirea pentru o culoare, există iubirea pentru sport. Şi că modelul, exemplul, pilda vin de oriunde, nu doar de unde te aştepţi să existe. A fost un moment definitoriu pentru modul în care am gândit şi mi-am trăit ulterior pasiunile. A fost clipa în care mi-am dat seama că, dincolo de pasiunea pentru un nume, nimic nu contează precum respectul pe care trebuie să îl ai pentru un adversar excelent.
După 13 ani de la acel moment, într-o după-amiază de 2013, voi fi în aceeaşi maşină cu Mika Häkkinen.
Probabil că nu voi avea cuvinte, întrebări şi lucruri de spus. Pentru că toate s-au topit undeva în mijlocul fierbinte al unui an din adolescenţă. Mika vine în România la invitaţia producătorului de whisky Johnnie Walker pentru a promova campania Join the Pact, prin care şoferii sunt încurajaţi să nu urce la volan dacă se află sub influenţa băuturilor alcoolice. O întâlnire frumoasă peste timp, realizată de un principiu care ţine de respectul pentru ceilalţi. În care cred la fel de mult pe cât o face el.
Tremur. Să fie de la primăvara asta ploioasă?
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
