Tineri și ne-a liniștit

Când mai e prea multă lună până la următorul salariu și nu îți poți aminti cu precizie rețeta lui Iancu Guda pentru investiții imobiliare de efect folosind doar 32 de lei și 6 bonuri de masă, te pui și aștepți. Faci mai puțin, stai mai ascuns, le spui prietenilor că nu ieși în oraș pentru că ai nevoie de timp cu tine. Mai ales că timpul ăla e și singurul ce nu trebuie plătit. Stai pe liniște și aștepți să treacă.

Exact prin asta trece în acești ani fiecare flăcău din circuitul ATP. Dacă și-ar putea îngheța vârstele din buletin așa cum se îngheață clasamentul, ai vedea anul 2030 cu Rublev fiind din nou pe la 24 de ani și poate cu Wawrinka prin niște semifinale, explicând doct că tricourile și tunsoarea neretușată îl fac să pară Pablo Escobar din perioada în care se ascundea la ferma lui tac-su’. 

În punctul ăsta al carierei, Nole e echivalentul unui shaolin ce găsește refugiu și loc de meditație într-o creșă în care brânzica de lângă corn a fost pasteurizată în Gatorade. Se agită o lume-ntreagă, dar singura activitate constantă e cea de completare a palmaresului pentru sârb. Marea provocare e să găsim metafore pentru numărul de Slam-uri câștigate de Nole. Anul ăsta am mai avut noroc că 24 e numărul pe care l-a purtat Kobe Bryant vreo câțiva ani și la 25 mai scăpăm dacă îl leagă de numărul mediu per sezon de arbitri schimbați în Liga 1, dar 26 va fi complicat. 

Lumea a descoperit modalități de a curge în paralel cu drumurile pe care o apucă Nole. De exemplu, tenisul românesc, care între grand slam-ul cu numărul 22 și cel cu numărul 24 al lui Nole are timp să moară, să agonizeze, să fie suspendat, discutat și renăscut cel puțin o dată. Mara Gae, de exemplu, este campioană de dublu la junioare în această ediție, dar are toate șansele pentru majorat, primele puncte în clasamentul WTA și pe permisul de conducere, plus o serie de dezamăgiri ce ar putea fi bifate. Și sârbul să fie tot prin zonă, aruncând fluturași pe arene centrale și închinând cruci înălțătoare.

Dar divinitatea nu mai are nimic de făcut în meciurile astea. Novak Djokovic în finale de Grand Slam e dincolo de raționamentele pe care le-am învățat în școală. Merge doi pași peste limitele naturale din cartea de biologie. Se întinde mult mai departe decât orizontul cosmic la care noi avem acces. E o lume teoretică ce se desfășoară în fața noastră, dar nu e neapărat explicabilă. E echivalentul zborului avioanelor pentru mine, care nu înțeleg fizica. Mă uit la aparatul cu roți și aripi și văd magie, la fel cum mă uit la un individ ce ia 24 de slam-uri într-o epocă a sportului în care performanța poate fi și e produsă în laborator. Și mă minunez că diferența poate arăta așa, ca de la șlap la Lună. 

Medvedev e acolo, dar nu e. El și restul au nevoie de contexte complexe, situații speciale și măcar o bucată de cadru în care intervin factori speciali. I-a ieșit când a jucat perfect și la mijloc era cutremurul potențial provocat de atingerea unui record. Dar să joci perfect și să nu fie și altceva în zonă nu te ajută când ești pe teren cu Nole. De principiu, nimic nu te poate ajuta. De aia a și început meciul cu un break și a continuat în unica direcție pe care am fi pariat doar că să mai punem 3 lei lângă 1 milion de euro. 

Daniil se apără, dar și-a găsit să facă asta într-o perioadă în care noi, românii, nu prea mai putem să punem preț pe apărare. Sigur că omul ce reprezintă lumea e un fel de Drăgușin împerecheat sportiv cu Nesta, Jaap Stam și scutul antirachetă de la Deveselu, dar apărarea e cel mai bun atac doar când nu îți macină până la epuizarea capacitatea de a trasa și ultima linie în țărână. Iar atâta timp cât asta se întâmplă, când Daniil moare de propria-i mână prea muncită pentru închis uși, arta potențială se oprește în soarta evidentă a universului. Care decât să ducă un titlu de Grand Slam la cei cu unu` sau două, îl duce acolo unde a mai fost și știe să ajungă.

În setul doi s-ar fi putut întâmpla mai multe. Au fost aproape 2 ore de luptă crâncenă, cu Daniil sfidând moartea pe care și-a tot anunțat-o în tururile anterioare și încercând să ia un set care ori să îl ducă spre izbăvire, ori să-i atenueze căderea pe care o luam în calcul. Două mingi de set au devenit un tiebreak, niște puncte în față au devenit 0-2 și ne-am reamintit că apa sapă în stâncă pe aceleași considerente legale naturale pe care Nole își află drumul către un titlu pe care îl vrea. 

Astăzi, când vă beți cafeaua și ați ajuns până aici cu cronica, suntem la 24, 22, 20. Ce înseamnă asta? Nimeni nu știe. Dar nu puneți numerele astea la loto dacă ne citiți din Spania și din Elveția.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE NOUL PORSCHE CAYENNE

---