E gata și ultimul Grand Slam al anului, veni toamna de după vara lui Coco. Washington, Cincinnati și US Open. Bogată vară. Și grea. Frumoasă vară. Și lungă. A mușcat un pic și din septembrie și nu știm încă pînă unde are să se-ntindă.
Între timp, noi așteptăm…
Cum a reușit o copilă care nu se ferește să recunoască faptul c-o mistuie sindromul impostorului să cîștige într-un timp atît de scurt un turneu de 500 de puncte, unul de 1000 și unul de 2000 nu-mi pot da seama. Sigur că ea e de multișor în top 10, dar prea multe turnee n-a cîștigat în deja lunga ei carieră care a început la vîrsta de 15 ani. Coco a fost mereu acolo, muncind pe brînci, sperînd și mult prea des plîngînd în semifinale sau în finale. Această vară și acest început de toamnă au răsplătit copila pentru tot chinul.
Noi ce să facem? Să zicem că bine, deși nu prea. Așteptăm…
Al Bello/Getty Images
Mi-a plăcut ce-a zis Coco atunci cînd a fost întrebată despre presiune, dar e un pic nuanțat aici. Sigur că nu poți compara presiunea pe care o simte un om care se luptă zilnic pentru supraviețuirea lui și a familiei cu presiunea unui jucător de tenis aflat pe teren sau chiar înainte de meci, dar nici nu văd la ce-ar folosi să compari. Este presiune în tenis, Coco, dacă n-ar fi fost, ai fi cîștigat mult mai multe meciuri și turnee pînă acum. Este presiune în orice fel de competiție, Coco, face parte din definiție. Cînd ai pus creierul în starea de competiție, ai apăsat butonul de presiune. Scrie în cartea tehnică a omului și nu numai într-a lui.
Altfel, noi am sperat c-o să joace la US Open. Măcar în China? Așteptăm…
Carlitos a plecat spunînd „Nu sînt sufient de matur”. Nici n-ai cum să fii, nu sîntem niciodată, dar asta ai timp să afli, sănătos să fii. Pe de altă parte, oricît de matur ai fi, sînt zile în care cîștigă alții, n-ai cum să ridici tu toate trofeele. Nici n-ai vrea, nu s-ar mai uita nimeni la tenis. Mă rog, în scurt timp. Ar fi mult prea plictisitor.
Noi? Căutăm prin jupoanele știrilor, doar-doar dăm de-o veste bună. Pînă atunci, așteptăm…
Clive Brunskill/Getty Images
Știe cineva ce-a avut Nole cu Ben? Că era supărat-bocnă după ce-a cîștigat meciul, ai fi putut jura că l-a pierdut. Și las’ că supărat, da’ era și-un car de nervi sîrbul. Chiar nu-nțeleg, că nu l-a bătut greu pe american, trei seturi frumoase, săru’ mîna, boierule.
Pentru noi, așteptarea merge greu și grea mai departe…
Medvedev pare că l-a auzit pe Zverev – care a zis că Djokovic și Alcaraz sînt la alt nivel decît restul jucătorilor – și s-a hotărît să nu-l contrazică măcar în finală, vorba aia, nu te contrazici de două ori la rînd, că pari violent. Altfel, Daniil are cele mai frumoase discursuri, fie că ridică tava, fie pocalul.
Noi, la fel, așteptăm…
Matthew Stockman/Getty Images
Nole văd că și-a găsit o nouă pasiune: brodarea cifrelor pe bluza de trening, dar nu e nicio mirare, omul e din altă specie, ca să cităm din antrenorul lui, Goran Ivanisevic. Ce-l mînă pe Nole-n luptă, după o carieră inimaginabilă pentru o ființă umană, numai el știe, însă o posibilă deschidere de poartă a secretelor ar fi că mereu mai adaugă altceva ca să fie motivat să cîștige, ceva din traista de altcevauri pe care-a adus-o cu el de pe planeta și din galaxia de unde-a venit. E bine așa, e chiar foarte bine. Oameni sîntem și noi, carevasăzică avem nevoie de miracol.
Firește, și pentru a ne întrema și încuraja în timp ce ne ocupăm cu atîta așteptare.
Tim Clayton/Corbis via Getty Images
Ana Barton s-a apucat de tenis când avea șase ani și poate ar fi continuat – cu sau fără vreo umbră de succes, nu contează – dacă la prima încălzire nu i-ar fi intrat un cui în călcâi. Practic, n-a apucat să pună mâna pe rachetă niciodată, dar, precum odinioară lui Ahil Peleianul, o slăbiciune pentru tenis i-a rămas întipărită-n călcâi pentru totdeauna.
