Manchester United – Atletico Madrid 0-1

Poate sunt răutăcios, dar așa e umorul deseori – cel puțin acela de succes la publicul larg: eu cred că una dintre imaginile definitorii pentru Diego Simeone este cea în care își apucă, cu ambele mâini strânse în cea mai dubioasă formă de inimioară, pachețelul cu care părinții lui l-au trimis la școala vieții atunci când s-a născut. Era, pe vremea aia, un gest de frustrare făcut la adresa fanilor lui Juventus, dar genul de gest de la care Daniel Pancu, ca să spunem un nume aiurea, ar fi fost ”cancelat” fără să protesteze multă lume. Și totuși, Simeone a rezistat în funcție, apoi a luat un campionat, iar acum, iată, a eliminat fără emoții din Champions League o echipă cu un buget și cu pretenții net superioare. Ne pare rău, domnule Pancu, dar în mod evident e nevoie să te pricepi extrem de bine la ceea ce faci ca să poți să ai păreri scandaloase, în ziua de azi. O fi omorât el Simeone fotbalul în lungul mandat la Madrid, dar măcar a transformat o echipă de ciomăgari mai puțin cunoscuți în Madrid decât al treilea dintre cei trei tenori în dublă finalistă de Champions League și dublă campioană a Spaniei.

Omul e ca-n bancul acela cu cocoșul cu aspect deplorabil, bleg și fără pene, dar foarte potent, care fusese luat pentru montă de la un târg, pe bani foarte mulți. A doua zi dimineața, cocoșul ”montase” nu doar toate găinile, ci și toate celelalte animale din gospodărie. Și, când proprietarul îl vede stând aparent victimă sigură pe o piatră, în timp ce un vultur plana deasupra lui, apoi îl avertizează, cocoșul îi face cu ochiul și zice: ”Ssst, nu mai face zgomot! Îmi trebuie să se așeze doar!”.

Cocoșul cel aparent bleg ar fi Atletico din meciul de alaltăieri, desigur, iar vulturul ce părea favorit în bătălie United. Da, United a dominat des la posesie și zonal, ba chiar a plecat cu un 1-1 ce părea bun din Spania. Dar părea bun doar fanilor United cei mai optimiști, pentru că s-a văzut în retur că o glumă a mea după meciul tur se cam adeverea: Simeone îi lăsase să dea golul ăla ca să nu-i fie prea ușor la revanșa din Anglia, fiindcă el se sperie de prea ușor. Drept dovadă că ține morțiș să nu-i fie așa nici cu Cadiz sau Levante.

Sigur, United a început bine: Fred a încercat să ne arate că nu e de origine danpetresciană și doar adoptat de părinți brazilieni, cum se bănuia, când a făcut o fentă prea frumoasă pentru ca oamenii care au asigurat transmisia la Manchester s-o mai dea în reluare, că deh, ce treabă cei din cartierul respectiv din Manchester cu fotbalul frumos, de niște ani încoace? Apoi, Elanga i-a dat literalmente la cap lui Oblak, la cea mai mare ocazie a lui United, și era deja cam clar. Ocaziile se răzbună ele în general, dar când nu le marchezi împotriva lui Simeone, se răzbună uneori și în mai multe meciuri ce urmează, nu doar în respectivul, dacă nu cumva pe mai multe generații.

Când a venit golul lui Lodi, altfel frumos, după un contraatac-liceu sau chiar facultate (că doar „școală” pare zgârcit spus) în care au luat coroniță Felix și Griezmann, pe fețele multor fani United s-a așternut acel zâmbet mioritic al ciobanului care știe că urmează să moară. Ba mai mult, știe că – la dracu’! – urmează să moară urât, nu doar ucis de prieteni, ci și fără să se mai distreze vreun pic până la final. Asta, între noi fie spus, e și problema lui United. Dacă acel clișeu cu ”și-au dorit mai mult victoria” chiar e valabil, se poate spune doar invers și doar despre foarte puține echipe care își doresc victoriile destul de puțin. Și United, cu Pogba șef al unui club extins de fotbaliști indolenți, blazați și leneși, e printre acele echipe.

După golul primit, United a privit lung la cele două linii de apărare spaniole și a pasat sfâșietor de previzibil și de lent, cum lovește Iohannis moravurile, fără măcar vreun pic de hei-rup, măcar să vedem fundașii centrali atacanți ori portarul în careu, ceva. Nimic, frate. Păi, nu puteau și ei măcar să sucombeze frumos, ca Juventus, care după ce a luat un gol măcar s-a dus cu toată clasa în atac, așa c-a mai luat încă două?

Cititorii cronicilor donează pentru refugiații din Ucraina. Sprijinim împreună UNICEF.

Abonează-te la cronici pe Patreon.

Juventus – Villarreal 0-3

Pentru că da, specialistul Europa League Unai Emery n-o fi avut el niciun succes în dublă manșă în fazele eliminatorii Champions League în cariera de până ieri, dar măcar are acea știință a apărării care, în zilele cu noroc mai ales, poate să trimită nu doar acasă, ci acasă pe tratament psihiatric, multe echipe mai valoroase. Și, în fața unui Juventus care i-a băgat ca titulari mai mult pe prietenii fotbaliștilor (alde Rabiot, Morata, Danilo, Rugani, Arthur etc.), nici nu se anunța chiar atât de greu.

Chiar și-așa, neanunțat, lui Villarreal i-au șuierat cel puțin patru-cinci gloanțe (aici am fi avut o glumă, dar cui îi mai vine să facă glume cu armament?) pe la ureche în prima repriză. Dar într-a doua, Emery a părut că l-a învățat pe Allegri cum învățam pe vremuri poezia la română când aveam norocul să fie pauza aia mare înainte de oră. Adâncită în niște atacuri surde ca târnăcopul minerului când dă de fier, Juventus nici n-a băgat de seamă când spaniolii au contraatacat și Coquelin s-a prăvălit regulamentar, că ce să facă și el, peste piciorul întins al lui Rugani, iar Gerard Moreno, proaspăt intrat parcă special să bată penaltiul ăla, a scos botul submarinului la suprafață.

Era minutul 78 și doar câteva minute ne despărțeau de celelalte două bastârci ale spaniolilor, tot fără niciun umor și tot pe contraatac. Scor de neprezentare și măcar consolarea asta s-o aibă și săracul Ronaldo: după plecarea de la Juventus s-a dus tot la o echipă cam fără pojghiță de glorie, dar măcar el a ieșit din optimi doar cu 1-2 la general, nu cu 1-4. Când ești obsedat să câștigi, ca bietul Cristiano, îmi imaginez că astea sunt artificiile mentale de care ai nevoie ca să vezi binele în orice eșec și să te duci la antrenament și a doua zi.

Lille – Chelsea 1-2

N-are sens să m-apuc să fac iar politică, cum mă apucasem de altfel nițel și la începutul textului, dar Chelsea nu e cea mai populară echipă zilele acestea. Și nici fanii ei cel mai bine priviți. Oamenii și-au continuat și în Franța protestul pro-Abramovici, căruia i-au strigat în mod repetat numele, înainte să-și spargă capetele nițel cu jandarmii francezi, cărora probabil nu li s-a părut amuzant. Francezii au câștigat de altfel această bătălie, dar au pierdut-o pe cea din teren, unde englezii merg așa bine de când cu sancțiunile drastice împotriva clubului, încât nu poți să nu speri că măcar ceilalți ruși, ăia vinovați de chestii nasoale, se descurcă mai rău. Pe lângă victoria din Franța, Chelsea a mai bătut pe Newcastle și Norwich de la interdicția de a avea practic orice încasări și nu numai – ba chiar, observa un fan pe Twitter, are trei victorii consecutive și la echipa feminină.

Altfel, meciul din Franța a fost unul foarte bun, iar Lille nu doar că a condus cu 1-0, dar a arătat un entuziasm ofensiv pe alocuri admirabil, metamorfozat în gol în minutul 38, după un penalty venit la o fază de hei-rup prelungit în careul oaspeților. Chelsea a dat însă repede un gol de pus în ramă acasă la Pep Guardiola, după o succesiune de pase încheiate cu o lumină venită din gheata lui Jorginho, înainte ca Pulisici să egaleze, în prelungirile primei rerpize. Taman în minutul în care comentariul live de la Guardian spunea că ”meciul nu e deloc confortabil, așa cum Chelsea ar fi sperat”, englezii au mai dat un gol foarte frumos, un fel de combinație de tiki-taka de la Tuchel cu elan englezesc, printr-un căpitan un pic mai puțin celebru decât Maguire: Cesar Azpilicueta.

Ajax – Benfica 0-1

Nu m-am uitat deloc la meciul ăsta, dar din rezumat și din tot ce am citit despre el pare că a fost exact ca primele două comentate aici: gazdele cu atacurile, oaspeții cu golurile și calificarea, poate în acest caz mai puțin datorită științei fotbalului, ca la Simeone și Emery, și mai mult datorită norocului. Așa că recitiți vă rugăm primele două cronici de meci, mai presărați mult ghinion pentru Ajax și gata, aveți meciul în care Darwin Nunez i-a făcut pe portughezi să evolueze (cum altfel, că doar zisese omul și-n teoria aia?) către sferturi.

Cititorii cronicilor donează pentru refugiații din Ucraina. Sprijinim împreună UNICEF.

Abonează-te la cronici pe Patreon.

Andrei Manțog

Despre Andrei nu se știu foarte multe lucruri, însă este cert că e atât de pasionat de fotbal, încât legenda spune că și-a trăit jumătate din viață în mașină, pe drumurile dintre stadioanele din țară și nu numai. Ultima dată a fost văzut în fața televizorului, așteptând cu interes momentul în care nu va mai avea cum să ia peste picior fotbalul de la noi.