Dacă aș fi în locul unei jucătoare care-și cară viața prin circuitul WTA, aș prefera să pic cu oricine altcineva decât cu madam Muchova, o tipă care pare construită în laborator pentru a fi varianta completă, echilibrată și absolut enervantă a tot ce nu vrei să întâlnești în primul tur la un Slam. Pentru că, printre altele, Muchova nu are nevoie de urletele Arynei sau de aura de infailibilitate a Igăi pentru a-ți arăta că tenisul poate fi o formă de tortură prin precizie.
Jaqueline a aterizat la Melbourne cu un moral de fier, cu optimism în creștere după victoriile de săptămâna trecută la Kasatkina sau Alexandrova, sperând probabil că sorții îi vor scoate în cale o parteneră de antrenament, cum se face când vrei să te-ncălzești pentru ce urmează la un Slam. Dar s-a trezit în fața unei cehoaice care pare asamblată într-un laborator de inginerie mecanică unde echilibrul și versatilitatea sunt setările de bază. Dacă o primești pe cap în primul tur, îți vine să scrii plângere la WTA, să ceri VAR, să completezi formulare la CEDO. E ca și cum ar veni controlul ANAF peste tine în prima zi de muncă de după vacanță. Nu pentru că Muchova smulge fileul, ci pentru că e criminal de echilibrată: fără gălăgie, fără stridențe, cehoaică liniștită cu o minte de șahist și o mână care scoate unghiuri imposibile fără să clipească.
Robert Prange/Getty Images
Jaq a intrat bine în meci, cu un break curat și cu multă încredere în racheta care o dusese până în sferturi la Adelaide. A avut 2-1 și șansa să construiască o barieră psihologică. Dar Muchova e tipul de adversar care-ți rupe ritmul ca un DJ plictisit de piesele din top. A strâns game cu game, a pus presiune cu un rever elastic și un serviciu al doilea care prinde terenul chiar și dacă tușele marchează un careu de serviciu cât palma. În câteva minute ne-am trezit cu 3-6 pe tabelă. Cinci game-uri consecutive a adunat Muchova pe finalul setului, când a turat motoarele.
Al doilea set face carnea de cronică. Muchova a luat iar un mic avans, dar Jaq s-a repliat. A revenit, a recuperat break-ul și s-a lipit de cehoaică ca un post-it pe un laptop închis. A urmat ditai thrillerul pe final de set, o desfășurare de forțe numai bună să ne dezmorțească la început de săptămână.
Morgan Hancock/Getty Images
Jaqueline a găsit implicit resursele necesare pentru a reveni de la 4-5 pe serviciul cehoaicei, când adversara servea pentru liniștea vestiarului, și a împins totul în tiebreak. Acolo am trecut prin toate stările, de la disperarea unui 0-3 la început de tiebreak până la speranța oferită de revenirea la 4-3 pentru a noastră și, mai apoi, frustrarea de a vedea punctele pierdute pe propriul serviciu exact când trebuia pus sigiliul pe set. Muchova a rămas implacabilă și a închis la a doua minge de meci, ducând palmaresul direct la un 8-0 sec la capitolul seturi câștigate în fața lui Jaq.
Dar de data asta Jaqueline a fost aproape, cu falanga pe setul al treilea. Cu două mingi pe propriul serviciu când conducea în final de tiebreak. Dar când ai în față o jucătoare ca Muchova, o secundă de ezitare e o viață pierdută. În plus, a noastră a părut că a noastră a făcut cam tot ce spune caietul de sarcini din tenis că trebuia să facă, poate doar cele 8 duble apărute din senin în viețile noastre să-i fi mânjit statistica.
Evident, rămâne ghinionul tragerii la sorți, chit că la un Slam nu merge să te plângi că-i grea viața la birou. Jaqueline a jucat bine, în mod cert suficient de bine cât să câștige împotriva multor alte jucătoare din turul 1. Dar Muchova nu e „multe alte jucătoare”, ci o finalistă de Slam care nu face favoruri. Dacă ai de gând să o bați, trebuie să ieși din pielea ta și să intri într-una care nu greșește.
Azi, Jaqueline a fost aproape. Și poate tocmai aproapele ăsta doare mai tare decât un departe clar.
Ofertă specială: cronici pe gratis direct la tine-n bătătură
Tenisul modern a devenit un soi de uzină unde aproape toți angajații sunt roboți cu două mâini pe rever scot de pe banda de producție mingi pe bandă rulantă fără să coloreze cu vreun strop de creativitate peisajul din jur. Există și excepții care, tocmai pentru că sunt excepții, sunt în vârful clasamentul mondial și se bat cu Sinner în finalele de Slam.
Ei bine, Stan Wawrinka este unul dintre ultimii meșteșugari care încă mai intră în atelier cu miros de sudoare, pasiune și palisandru vechi. La 40 de ani, elvețianul a decis că 2026 este anul în care va pune reverul cu o mână în cămară, dar nu înainte de a ne mai expune un bloc de marmură ca sculptură brută la Melbourne, acolo unde l-a trimis la plimbare pe ceva mai tânărul, dar nu foarte tânărul Laslo Djere după un maraton de peste trei ore care ne-a amintit tuturor de ce ne-am îndrăgostit de sportul ăsta înainte ca el să devină o aplicație de scoruri live.
Stan a intrat pe teren în uralele mulțimii și-ntr-o atmosferă care a semănat cu filmul întoarcerii la vatră a unui veteran de război care a călcat pe urme de șenile și-a mirosit șrapnel în suc propriu. De la gloria din 2014, când îi punea la respect pe Djokovic și Nadal în Australia, până la genunchii care scârțâie astăzi ca balamalele dulapurilor din lemn din vestiarele de la Roland-Garros, Stan a fost acolo, prezent la datorie pentru a păstra valoarea lui X în sfânta ecuație estetică a tenisului.
Laslo Djere, sârb care pare să fi intrat într-o gaură neagră a formei sportive undeva pe la mijlocul anului trecut, a început meciul cu iluzia că poate să-l pensioneze forțat pe Stan, câștigând primul set cu 7-5. Dar Wawrinka are nevoie de vreo 45 de minute doar ca să-și încălzească uleiul în articulații și să-și amintească unde a lăsat cheile de la rever, piesă de patrimoniu care ar trebui protejată de UNESCO.
Odată ce motorul a început să duduie, Stanimal a refuzat să accepte că vârsta e altceva decât un număr pe care-l cumperi de la Mega Image să-l așezi artistic pe tort și a preluat controlul, transformând meciul într-o partidă de șah cu barosul. Asta chiar dacă eficiența lui la mingile de break a fost una demnă de neutralitatea elvețiană: a muncit pentru a-și construi 18 ocazii și a fructificat doar 3. Norocul lui că nu-i român. Dacă era, bietul Stan își căra azi scatoalce digitale la tonă din partea specialiștilor de veceu care i-ar fi acuzat fragilitatea psihică în momentele-cheie ale partidei.
Victoria asta în patru seturi este prima lui Stan la un turneu de Grand Slam după o pauză care a durat aproape cât o eră geologică în tenis, marcând revenirea lui în turul al doilea la Melbourne după cinci ani de secetă. Practic, Wawrinka n-a mai bătut pe nimeni la Melbourne de pe vremea când unii dintre actualii săi adversari încă mai aveau nevoie de bilet de voie de la părinți pentru a sta pe internet după ora 21.
Acum i-a ieșit mai ales pentru că, într-o lume a slice-urilor defensive și a raliurilor nesfârșite, Wawrinka a rămas fidel stilului său agresiv, câștigând peste jumătate din punctele lungi și demonstrând că încă mai are resurse să stoarcă lămâia până la ultima picătură, așa cum singur a promis la începutul acestui ultim salt mortal. Iar publicul l-a purtat pe brațe, conștient că asistă la ultimul dans de împerechere al unei specii pe cale de dispariție.
Stan merge mai departe, unde îl așteaptă invariabil un alt test de anduranță, probabil cu cehul Jiri Lehecka. Pentru noi rămâne imaginea lui de la final: epuizat, dar fericit, amintindu-ne că tenisul adevărat nu se joacă doar cu mușchii, ci mai ales deblocând mental elasticele care te fac în mod normal să nu mai alergi după o minge imposibilă la 40 de ani. Vârstă la care alții – nu dăm nume – se trezesc greu să scrie cronici dimineața.
***
Dacă ai vrut vreodată să vezi cum arată un taifun uman care mută granițele demografice ale unui întreg parc olimpic, trebuia să fii luni la Melbourne, unde Alexandra Eala a reușit să blocheze accesul pe Terenul 6 mai eficient decât o grevă la metroul din Paris. Știi, Eala e genul de jucătoare pe care o recunoști imediat nu neapărat pentru că o vezi des pe la televizor, ci pentru că fanii ei ocupă deja tot perimetrul din jurul arenei cu un ceas înainte. Dacă vezi că terenul are măcar o intrare laterală liberă, e clar că ăla nu-i terenul pe care joacă Alexandra.
Totul la Eala miroase a „the next big thing”, dar cu acea teamă surdă pe care ne-a lăsat-o moștenire Emma Răducanu: sperăm ca greutatea așteptărilor unei întregi națiuni să nu-i îndoaie coloana vertebrală. În cazul ei, înainte să apuce să ridice primul trofeu de Slam.
Pe hârtie, totul părea simplu în meciul cu americanca Alycia Parks. Eala a intrat cu istoria unui 2025 excelent în spate: anul în care a învins-o pe Swiatek la Miami și a intrat în Top 50. A început în forță, cu un covrig perfect livrat în 34 de minute și cu o intensitate care a făcut tribuna să genereze microcutremure detectate de seimsografele australiene: 6-0. Un exercițiu de forță pură.
Dar, într-o notă profundă WTA, unde logica se duce la culcare imediat ce se termină primul set, meciul s-a întors pe dos mai repede decât o clătită perfect rumenită. Știm deja că în tenisul feminin, ca în viață, ordinea e o chestie temporară. Supermarketul Parks a început să pună ași pe raft (au fost 12 la final), să țină mingea jos și să transforme fiecare serviciu într-o bombă cu ceas. Încet-încet, Eala a pierdut teren, inițiativă și apoi control. Setul al doilea s-a dus cu 6-3, setul al treilea s-a dus cu 6-2, iar tribuna extaziată în prima jumătate de oră s-a transformat într-o mulțime amorfă ce produce rugăciuni colective care nu au mai ajuns la timp la destinatar. Încă o dovadă a faptului că, în tenisul feminin, 6-0 este cel mai periculos scor și că un avans considerabil nu este decât o invitație la un thriller psihologic cu final nefericit.
Dar înfrângerea asta n-are nimic de-a face cu lipsa de valoare. Dimpotrivă. E genul de meci din care o jucătoare tânără învață exact ce-i lipsește. Și Eala cam știe: serviciul, mai ales la nevoie. În ziua în care va putea scoate un punct gratis la 30-30, o să fie și mai greu de scos din meci. Deocamdată, are echilibru, carismă, sprijin de acasă și un soi de ADN sportiv care nu dispare când pierzi, doar se ascute. Și a primit și lecția dură care zice că-n Grand Slam-uri nu e suficient să muști din adversar un set, ci trebuie să ai stomac pentru toată masa.
Dacă lumea tenisului are un pic de răbdare cu Eala, o să mai vorbim mult în următorii ani despre Alexandra. Nu pentru că stau fanii ei nebuni la cozi care înfundă canalizarea la Melbourne. Ci pentru că e bună.
***
Pe scurt, Iga Swiatek a câștigat în primul tur de la Australian Open, așa cum ne așteptam. Pe lung, poloneza a transpirat ca un server sub presiune de Black Friday.
Dacă ai impresia că viața de număr doi mondial este o croazieră liniștită pe apele Melbourne-ului, Iga tocmai ți-a demonstrat că, în prima rundă la Australian Open, poți să arăți ca un posesor de permis care încearcă să parcheze lateral la bordură un iaht de 150 de metri în timp ce strănută necontrolat.
Poloneza și-a vărsat pe podeaua arenei Rod Laver un bagaj cu 35 de erori neforțate care ar fi făcut-o pe Yue Yuan să creadă în miracole dacă chinezoaica n-ar fi fost ocupată să se mire și ea de cadourile primite, reușind să transforme un meci care pe hârtie era o formalitate administrativă într-un exercițiu de supraviețuire de două ore.
Iga a venit la turneu după ce la United Cup a încasat două palme morale de la Coco Gauff și Belinda Bencic, lăsându-ne să ne întrebăm dacă nu cumva tenisul ei de elită a rămas blocat în vama de la Varșovia. Mai ales când Yuan, locul 130 mondial și proaspăt ieșită din calificări, a condus cu 2-0 și apoi cu 5-3 în primul set.
Părea că poloneza a venit la Melbourne să joace varianta caritabilă a tenisului, în timp ce Yue Yuan a jucat cu dezinvoltura cuiva care nu are decât de câștigat PR și reclamă din camerele care-o frezau 3D și umpleau televizoarele din China, profitând de rugina vizibilă de pe racheta liderului de facto al polonezilor.
Doar că, în momentul în care chinezoaica trebuia să pună sigiliul pe set, Swiatek s-a trezit din amorțeală și a început să lege două lovituri fără să trimită mingea în parcare. Iar chinezoaica a aflat de la cineva, posibil spiritul lui Li Na, că nu se cade să câștigi seturi împotriva favoritei pe terenul central. Așa că s-a înmuiat. Tiebreak. Iga, care până atunci fusese înfloritoare ca o grădină botanică în timpul secetei, s-a încordat și l-a luat cu 7-5.
Setul al doilea a fost o execuție ceva mai apropiată de ce știam că poate Iga, marcat de un 3-0 rapid care a mai tăiat din elanul patriotic al chinezoaicei. Deși Yuan a mai găsit resurse pentru un break de onoare înainte ca Iga să închidă conturile la 6-3, lăsându-ne cu gustul unui meci câștigat mai degrabă cu experiența, nu prin tehnică și tactică.
Swiatek trece în turul secund, unde o așteaptă Marie Bouzkova. Adică o altă posibilă excursie prin labirintul propriilor standarde. Un duel care promite să fie un test de răbdare mult mai serios, mai ales dacă poloneza decide să mai facă o canistră de cadouri neforțate unei adversare care știe să țină mingea în teren mai bine decât o face un perete de antrenament. Rămâne de văzut dacă Iga își va unge balamalele sau dacă va continua să avanseze prin tablou cu scârțâitul unei mașinării care funcționează doar pentru că motorul are cilindreea prea mare pentru restul concurenței.
A fost genul ăla de zi la birou în care nu-ți iese nimic, dar tot primești salariul.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
