La Roland-Garros, pe zgura familiară pe care ai crescut încă de la primul pas pe teren, lucrurile pot părea simple. Fix cât îți trebuie ca să te păcălești. Jaqueline Cristian – a noastră, în carne, oase și top-spin – s-a prezentat la turul al doilea, în meciul cu cehoaica Sara Bejlek, ca o studentă care a luat 10 la examenul oral și vine la scris fără să mai deschidă cursul. În turul 1, Jaq o bătuse violent cu 6–1, 6–0 pe Kimberly Birrell, iar senzația care plutea peste terenuri era că la Paris se câștigă din inerție. Greșit.
Primul set s-a terminat înainte să înceapă: 1–6. Set în care românca a părut prinsă într-un vis urât în care mingea venea mereu prea repede, liniile erau așezat prost, iar Bejlek – o stângace cu fizic de buzunar și stil Jasmine Paolini de Europa Centrală – făcea ce voia cu mingea. Reacții lente, mingi scurte, poziționare visătoare, iar Sara lovea cu sete, servea ca o minune antropică (zero duble în setul ăla) și se mișca mai repede decât chelnerii când închizi nota și te ridici de la masă.
La pauză, cineva i-a șoptit lui Jaq că meciul ăsta nu se câștigă singur. În setul secund, scorul s-a întors în oglindă: de data asta 0–3 pentru româncă, apoi 6–3, fără emoții. A început să lovească drept, lung, cu nerv și să o plimbe pe Bejlek pe toată diagonala Franței. A simțit lungimea mingilor, a mutat jocul în spatele terenului și a scos-o pe cehoaică din zona de confort ca un controlor care te prinde fără bilet.
Clive Brunskill/Getty Images
Decisivul: din nou, controlat. N-a mai fost nevoie de gestul de eroism din setul al doilea, ci de un meci condus calm spre final. A fost un 6–3 limpede, cu Bejlek mai degrabă resemnată și cu Jaq în creștere de formă, de încredere și de prezență scenică. Cehoaica a mai răspuns pe ici, pe colo, dar părea deja cu gândul la Wizz-ul de Praga. Mingile curgeau cu sens, serviciul n-a mai trădat, iar Bejlek a început să clipească des și să lovească fără convingere. A fost 6–3 din nou și montăm strategic iar o jucătoare în turul al treilea la Roland-Garros.
Această victorie e prima calificare a lui Jaqueline în turul al treilea la Paris. Și odată cu ea, vine și o altă premieră: intrarea în Top 50 WTA. Pentru o jucătoare care a traversat accidentări, întoarceri greoaie și momente complicate, Top 50 mondial nu e doar o poziție, ci un premiu de anduranță.
Acum urmează Iga Swiatek. Cu tot cu șepcuța ei umbroasă, cu istoricul ei intimidant și cu backhand-ul nuclear. Se joacă pentru optimi. Pentru noi, pare o excursie cu sandale în munți. Pentru Jaqueline poate fi, dacă prinde ziua aia bună, cel mai frumos meci al carierei. A noastră nu are nimic de pierdut. Doar de jucat. Poate chiar cu zâmbetul ăla al ei care spune: „Nu mă așteptai aici, nu?”.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.
Nu toate crimele zgurei se întâmplă pe tăcute. Unele au public, arbitru de scaun și transmisiune în HD pe Eurosport. Carlos Alcaraz – Fabian Marozsan, jucat în turul 2 la Roland-Garros, a fost unul dintre acele meciuri în care știi de la început cine moare, dar regizorul mai întinde povestea cu un act doi confuz, doar ca să pară că a existat suspans. Dar n-a fost. A fost un meci în patru acte, cu final cunoscut și un singur twist. Pentru că, surpriză!, Alcaraz e om. Nu e Rafa – care a luat de trei ori Parisul fără să piardă set. Carlitos are un alt plan: să piardă câte-un set, să ne arate că are inimă, că transpiră. Un fel de tenis cu accesibilitate emoțională.
6–1, 4–6, 6–1, 6–2 a fost scorul final al partidei. Un set scăpat printre degete, urmat de două în care Marozsan n-a mai contat decât pentru că era obligatoriu ca pe tabela de scor să fie doi jucători. Spaniolul a avut 41 de lovituri direct câștigătoare, a pierdut doar 25 de puncte pe greșeli neforțate, și-a creat o grămadă de mingi de break, din care a transformat destule cât să-l trimită pe ungur la vestiare fără glorie, dar cu experiență. Alcaraz i-a făcut maghiarului un tur complet prin corzile terenului, i-a luat mingile de break din farfurie și l-a ținut la respect cu un tenis în care forța pare că zâmbește înainte să se exprime.
Paranteză: în Ungaria, tenisul masculin stă în două nume: Fucsovics, care joacă de parcă are contract cu sala de forță, și acest Fabian Marozsan. În schimb, noi ne uităm la tabloul masculin cu o mână pe inimă și cealaltă pe Google Translate, că n-avem niciun român acolo. Măcar ungurii respiră.
Carlos venise după o victorie frumoasă cu Zeppieri în primul tur. Marozsan după un meci liniștit cu Luca Nardi într-un soi de finală a porcului de Crăciun, adică a celor care știau că vor da de Alcaraz în turul al doilea. iar diferența s-a simțit. La ritm. La încredere. La greutate în lovituri. Alcaraz pare că joacă tenis cu o rachetă de compoziție rară: 50% talent, 50% carismă și 100% priză la public.
Finalul meciului a fost o plimbare pe faleza Senei, cu un ultim set liniștit și aerisit ca o seară de joi în care știi că vineri e sărbătoare națională și nu ți-ai programat nimic peste weekend-ul prelungit. Marozsan s-a zbătut, dar a fost ca un semn de circulație pus pe un drum închis: a informat, n-a ajutat. Dar Alcaraz n-a venit la Paris să facă turism cultural.
Cronica asta trebuia să apară marți, că atunci s-a și jucat partida, dar n-am apucat să facem coverage și pe Simonne Mathieu. Eram ocupați cu Monfils, care-și răscumpăra cariera în fața unui Dellien bulversat, într-un spectacol pe zgură care a depășit miezul nopții și limitele ficțiunii sportive. Între timp, însă, a avut loc una dintre cele mai mari surprize ale primului tur: Alycia Parks a bătut-o pe Karolina Muchova, fostă finalistă la Roland-Garros, cu un scor care n-are bun simț: 6–3, 2–6, 6–1.
Pe Alycia Parks o știm de la Cluj — vine anual, ia bătaie în primul tur, stă cu nasul pe sus, face un selfie și ia avionul spre casă când încă nu se usucă vopseaua pe hardul din BT Arena. Însă Parisul i-a pornit ceva senzori. Poate fițele. Poate moda. Poate căldura zgurii. Ce știm sigur e că i-a ieșit un prim set excelent: 6–3, agresivă, rapidă, cu un aer de „nu știu cine ești, dar știu că te bat”.
Muchova a fost de nerecunoscut. Sau, mai bine zis, ușor de recunoscut: în varianta post-accidentare, aceeași eleganță risipită și o mișcare care pare mereu compusă din „aoleu” și „parcă știam cum să lovesc reverul ăsta”. A mai avut un zvâc în setul doi — 6–2, cuminte, metodic. Părea că reintră în poveste. Dar în decisiv, Parks a apăsat pedala de accelerație și n-a mai întors capul. 6–1 sec, o curățenie generală în 32 de minute. Muchova n-a mai apucat nici să ofteze frumos. A fost evacuată din turul 1 ca dintr-un apartament în chirie scadentă.
Deocamdată, cehoaica stă blocată pe capitolul „A fost odată”, undeva între statuie de-abia începută și puzzle căruia îi lipsesc jumătate dintre piese.
Dacă n-ați auzit până acum de canadianca Victoria Mboko, veți mai auzi. Iar dacă sunteți nostalgici după stilul Simonei Halep, să știți că viitorul tocmai a intrat pe teren și lovește puțin mai tare decât trecutul. Are doar 18 ani, vine din calificări și s-a instalat în turul 3 la Roland-Garros cu o naturalețe care i-a speriat și pe băieții care se ocupă de siguranță și acces în complexul parizian.
Astăzi a șters terenul cu Eva Lys, nemțoaica venită la Paris cu gânduri mari, dar care s-a trezit prinsă într-o capsulă spațială lansată de Mboko, fără centură și cu motorul în flăcări. 6–4, 6–4 în 81 de minute – o oră și-un pic de tenis fără suspans, în care Lys n-a condus niciodată nici pe tabelă, nici în vibe. A fost mereu cu un tempo în minus, ca o propoziție încheiată cu virgulă.
Iar dacă n-ați văzut-o pe Mboko în teren – imaginați-vă o Simona cu ceva sală în plus, un serviciu care chiar face puncte și un forehand care nu cere voie înainte să lovească. E defensivă, dar cu dinți. Returnează agresiv, acoperă terenul ca o rețea wifi și lovește reverul cu o liniște care-ți cam dă fiori dacă te prinde dincolo de fileu. Plus c-o cheamă și Victoria, ce indiciu mai bun vreți?
Eva venea după victoria în fața lui Payton Stearns – un meci în care a părut o revelație. Azi însă, a părut doar o invitată cu speech pregătit pentru conferința greșită. A alergat, a căutat unghiuri, dar n-a prea vibrat pe frecvență. Mboko a controlat tot: ritmul, unghiurile, presiunea, respirația publicului. Iar dacă ne uităm în urmă, meciul ăsta n-a fost nici măcar cel mai bun al canadiancei la turneu. Venită din calificări, Mboko a oprit-o pe Lulu Sun în turul 1 cu un stil de fier, iar azi a făcut ce face o jucătoare mare sau care se pregătește să fie mare: a confirmat. Fără ezitare, fără emoții.
Roland-Garros n-a mai văzut o promisiune atât de convingătoare de la… sau mai așteptăm două-trei tururi înainte să vorbim despre asta?
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
