Sin City

Câteodată mă uit în zare și mă gândesc la meciurile lui Rafael Nadal și modul în care își glisa oasele tocite de frâne și alunecări pe zgura franțuzeasă, dar…

Ha-ha-ha. Glumesc. E o nouă eră, oameni buni și degrabă trezitori în zilele de la mijloc de lună ianuarie. Noua generație a găsit un om care știe să recunoască tacâmurile și nu și le înfige în cerul gurii de la a șaptea sarma. Îl cheamă Jannick Sinner și astăzi a reconfirmat o teorie ce-și pierduse din valoare: aceea că toți de pe Pământ suntem oameni. Unii după 24 de slamuri câștigate, dar chiar și-așa.

În timpul meciului a apărut pe ecran o statistică ce ne spunea că Nole, la Australian Open, nu a mai pierdut de 2159 de zile și – la acel moment – 18 ore. Dacă iei informația asta și o pui pe afișajul de pe autostrăzi, provoci drame rutiere. Creierul uman nu poate gândi timpul în mii de zile. Le adunăm și le împărțim în săptămâni și ani, tocmai ca să nu explicăm cum nu am mai pus gura pe alcool de 2159 de zile. Doar ca să înțelegi asta ai avea nevoie de alcool.

Sinner avea deja 2-0 la seturi și înota printr-un set trei în care nu puteai alege neghina din grâu și plagiatorul din Academia de Poliție. Betonul era iarbă, albastrul era alb și prin tribune leșinau oameni, cuprinși de spaima că Nole pierde și entuziasmul că Nole pierde. L-am văzut inclusiv pe Darren Cahill. Dacă în stafful italianului ar fi fost Mouratoglou, Sinner dormea liniștit la ora asta și se mai trezea doar ca să verifice portalul Tribunalului de Arbitraj Sportiv. Dar mă gândeam doar că, în Australia, erau până azi copii născuți și duși la grădiniță, care nu cunoscuseră încă o lume în care Djokovic pierde și altceva decât dreptul de a intra în Australia și respectul celor care cred în medicina modernă.

Însă Sinner s-a adăpat din apa înșelătoare a victoriei, a făcut toxinfecția alimentară cu care toți au fost datori până azi și s-a întors dintr-un infern despre care credeam că avea sens unic și crocodili în locul aparatelor de validat parcarea. Să nu faci implozie după un set 3 pierdut în fața lui Nole a devenit brusc mult mai sexy decât să îi iei sârbului două seturi în care ai cedat două, trei game-uri. Să nu îi dai lui Nole nici măcar o șansă de break în 3 ore și jumătate a devenit noul standard de aur la care piețele financiare se raportează. Însuși Iancu Guda exultă în adâncul sufletului și îi sfătuiește pe oamenii din scara blocului să pună banii și speranțele în Sinner să lucreze pentru ei, familia și tenisul mondial.

Și să nu credeți că scriu tot ce scriu pentru că așteptam ziua în care, într-o fază avansată de împlinire a unui Grand Slam, cineva să îl scoată pe Nole dintr-un Grand Slam, iar acel cineva să nu fie ofițer de frontieră, arbitru lovit de minge, Nadal sau Federer. Pentru că fix așa e. Dar la fel de bine cred că lui Nole i se întâmplă un bine. Ca să fii cel mai bun din toate timpurile, trebuie să existe competiție pe lângă tine. În baschet, Bill Russell a fost de 11 ori campion în NBA, dar capetele se frâng și tastele laptopurilor sună tot pentru comentarii în care Jordan și LeBron sunt comparați. Iar ăștia au șase, respectiv patru titluri. De ce matematica își pierde din importanță? Pentru că nu poți fi cel mai bun în absența unei amenințări reale.

Sinner probabil că e primul ce-și dedică viața scopului de a-l săvârși pe Nole. A încercat în turnee mai mici, a reușit în turnee mai mari, a aproape-câștigat și a foarte-foarte-aproape-câștigat și într-un final i-a ieșit. Probabil descoperim că Sinner dormea cu pleșcavița sub pernă și secera plante medicinală în grădină. Nu știu dacă umanitatea e pregătită să afle ce e necesar să existe într-un om pentru ca acesta să treacă pragul infernal al unui meci de Grand Slam în care Nole îți ia setul 3 când aveai 2-0. E, în acest moment, probabil cea mai importantă și interesantă resursă naturală a unei planete care nu mai spera, dar spera în secret că Nole poate fi bătut. Și sper că simțeau asta și fanii lui. Pentru că Sinner chiar i-a făcut un bine azi lui Djokovic: ca să spunem peste ani că sârbul e cel mai bun om care a jucat tenis, trebuie să avem imagini cu el fiind om. Le-am primit azi.

Aceste cronici îți sunt oferite de noul Porsche Panamera

Daniil Medvedev – Alexander Zverev: 5-7, 3-6, 7-6, 7-6, 6-3

Sincer să fiu, când mă gândesc la viitorul omenirii nu îmi e teamă de roboții cu inteligență artificială care ar putea prelua controlul asupra societății. Nicio formă de viață tehnologizată nu ar vrea să fie stăpână peste o societate care arată așa cum e cea pe care o avem acum. Dar uitându-mă la Daniil Medvedev îmi e teamă de o lume în care cuierele și umerașele primesc conștiință și liber arbitru. Say Hawk Eye, mai rău. De fiecare dată când îl văd, mă gândesc la imaginea acelei străzi luată cu asalt de Dementorii din Harry Potter. Năluci chitite să stoarcă de viață orice ființă vie, cu sânge cald. Le pui ălora o rachetă-n mână și îi îmbraci în câte-un tricou cu două măsuri mai mari și ai un detașament de dubluri ale lui Medvedev care bagă groaza în muggleșii de toate vârstele din circuitul ATP.

Dacă tactică lui Medvedev a fost să îl chinuie pe Zverev timp de două seturi, dar totuși să le piardă, înseamnă că omul nu joacă tenis de fapt. Nu pot să văd nicio urmă de logică în a juca două ore de pe fundul terenului, barajând cu obstinație ofensiva adversarului și abia după asta să începi să ataci, să urci la fileu și să lovești decisiv. Să te chinui, să suferi, să freci os pe os pedalând prin smoala unui tenis în care ești atacat de la toate ferestrele… ca să ce? Pe de altă parte, ideea e genială.

Cu Medvedev, tenisul e ca și cum ai retrăi oroarea fizică a apogeului beției, plus mahmureala de a doua și a treia zi. Omul e echivalentul pluricelular al unei mașini de spălat care rămâne cu zilele pe programul de stoarcere. După ce Zverev a făcut 4-1 în primul set, rusul a început tacticos și meschin să ronțăie în plămânul adversarului. Nu a câștigat punctele importante, nu a câștigat câte game-uri ar fi nevoie și nu a câștigat nici set. Nici pe primul, nici pe al doilea. Dar s-a extins în mintea și corpul adversarului, luând prizionieri în rândul celulelor și capilarelor care sărbătoreau câte-un avantaj ori un 30-15.

Pare că meciurile cu Medvedev nu sunt o cursă pentru scor, ci una pentru supraviețuire. Cu Daniil nu pare să te ajute un 2-0 la seturi, dacă acel 2-0 e făcut după game-uri în care rusul te-a ținut vreme de 40 de lovituri. Când tu câștigi, de fapt pierzi șansa de a-l bate mai târziu. Iar asta s-a întâmplat cu un Zverev mult diferit față de variantele lui anterioare. Am văzut încă din meciul cu Alcaraz că Zverev poate de exemplu să și tacă atunci când joacă. Cred că pe el l-a schimbat pușcăria cu mult înainte să ajungă pe acolo. A devenit un jucător capabil să înfigă coarnele în teren și să strunească liniile terenului indiferent dacă pe fundal e party sau înmormântare. E destul de relevant dacă nervii lui sunt de-acum îndreptați către alte persoane, semnificativ mai nevinovate decât adversarii din teren, dar schimbarea de mindset merită remarcată.

Doar că toate astea nu contează. Într-un sport al cărui principal atribut e acela că nu e limitat de timp, cu Medvedev fix asta e impresia: că adversarul are un ceas care ticăie în defavoarea lui. Că orice punct, fie el câștigat sau pierdut, îl duce mai aproape de un final ce nu-i va conveni. Iar Daniil mai are o chestie, tot din zona supranaturalului. Deși e de departe cel mai simpatic individ al generației lui, cred că are capacitatea de a inspira teamă în creierul celui de peste fileu.

Dar e o teamă aparte. Nu e ce-or fi trăind alții când au 2-0 cu Djokovic și mai trebuie să tragă un pai din snop. Nu e teama aia amestecată cu respect și reverența psihică instinctivă înaintea unuia care a mai mâncat trei generații, toate mai bune ca a ta. E mai degrabă teama pe care ai simiți-o dacă te-ai așeza la linia de start a unei curse de anduranță cu destinație necunoscută, iar lângă tine ajunge un Porsche 911 S din anii ’70, cu 800.000 de km la bord. Cine se înhamă la asta fără să fie nebun dacă nu cumva știe un secret ce îți e inaccesibil? Vizual, plafonul ăla puțin veștejit nu ar avea de ce să te îngrijoreze când tu primești masaj în noul model de Macan, dar tot îți simți inima cum înghiontește ficatul și tremură împreună la gândul că nimic din ce va urma nu poate să iasă bine.

Iar Medvedev are acest efect. Stricat de oboseala nopților petrecute pe teren, omul pare că își face antrenamentele în infern, iar pentru zilele când vrea o provocare, își aduce de acasă lemne și ațâță focul. În setul cinci, Zverev dădea din pedale fără să își mai dea seama că e pe fundul mării. Pare clar că într-un așa mediu toxic cum poate fi un meci în fața lui Daniil, peisajul te fură și nu-ți mai e clar în ce stare de agregare te afli. Lovești mingea și nimic nu te mai suprinde în rău. Poate să treacă, poate chiar să nu mai cadă, se poate întoarce oricând, ori de câte ori decide o forță de neînțeles, dar despre care deja ai înțeles că nu e de partea ta. Vin lovituri de squash date cu racheta de tenis și Daniil aleargă de parcă-i viu, dar arată ca și cum morga orașului a rămas fără freon în frigidere. Și cel mai ciudat e că tenisul lui e plăcut. Deci clar suntem și noi duși cu capul.