Cronosport

---

Noi, ăștia din tribune, din fața ecranelor, de pe șezlongurile din Thassos sau de pe unde ne mai prinde Wimbledonul cu degetele-n apa mării, trăim de ani buni cu impresia că Novak Djokovic e etern. Că nu poate fi cu adevărat învins, ci maximum păcălit punctual, uneori, ca un tată care se lasă bătut ca să-i dea copilului un pic de elan în viață pe plan psihologic. Și să-l facă să mai revină, să învețe și partea amară a duelului: îngfrângerea dureroasă. Dar azi, pe iarba aristocratică de la Wimbledon, zeul sârb s-a împiedicat. Parțial în adversar, parțial în propriul trup.

Sinner l-a bătut pe Djokovic în trei seturi scurte și reci și puțin a lipsit să terminăm povestea într-un bâlbâit 6-3, 6-3, 6-3. Dar bătutul e una, se mai întâmplă, am mai pățit. Chestia e că Sinner a făcut-o cu o naturalețe tulburătoare, cu încredere nemțească (austriacă, ok) într-un corp italian. Cu un serviciu impecabil și cu acel bandaj de mumie pe brațul drept, argument pentru Nike să mai plesnească o virgulă de-un metru pe apendicele de echipament – nu te mira dacă la anul o să vezi la Wimbledon jucători ambalați în pansamente care să promoveze vreo șaormerie – dacă Nike poate, poate și Dristor Kebab. Cert e că mâna gata de muzeu s-a dovedit mai mult amuletă decât protecție. Dacă a pus bandajul ăla de 30 de kile ca să deruteze, a reușit: Djokovic s-a uitat de câteva ori lung spre cârnatul alb de Süd Tyrol ca și cum acolo s-ar fi ascuns schema de atac.

În realitate, problema nu era la Sinner. Era la Nole.

Undeva prin setul al doilea, sârbul a chemat medicul la un consult ad-hoc. O discuție scurtă, niște grimase înghițite, o privire în jos. Zona inghinală a lui Nole, neanunțată pe afișul semifinalei, a intrat și ea pe teren. Cam șchioapă, afectată de tăieri și de taxe, probabil. Și de-acolo, Djokovic n-a mai fost Djokovic pe care-l știm cu toții. N-a mai alergat, n-a mai alunecat, n-a mai contrazis gravitația și timpul. A jucat decent, ba chiar stelar pentru nivelul altora care bat drumul până la Slam-uri ca să încaseze banii de turul 1. Dar Nole a fost mai degrabă un maestru în costum care vine la gală, nu un războinic cu bandana strânsă. Spre final, nu s-a mai obosit să alerge după mingi, imagini absolut dureroase pentru orice fan al lui Nole. Probabil că între Nadal și Federer s-au împărțit mesaje grele la meciul ăsta. „Tipule, să nu-ți faci program la anul, mi-e că avem de venit la festivități încă neanunțate”. Între băieții ăștia e ca la nuntă – vin eu la tine, vii tu la mine.

Revenind la semifinala de la Wimbledon, meciul nu a mai fost de la un moment dat încolo despre ce nu poate să mai facă Novak. Ci despre Sinner. Și italianul a jucat tenis ca un metronom cu tălpi, produs tehnic din care și-a inspirat și alura fizică. A servit de parcă trebuia să-l bată pe Djokovic din deceniul trecut. A greșit rar, a înțepat când trebuia și a controlat mulțimea ca un DJ care nu simte nevoia să cheme maneliști la concert.

Sinner va juca finala cu Alcaraz. Evident, aș adăuga eu, care scriu de două săptămâni ca să se-ntâmple ce știam cu toții dinainte să apăs pe prima tastă. De acum, nu ne rămâne decât să sperăm că finala aia legendară de la Roland-Garros a fost trailerul, iar Wimbledon e filmul. Partea bună e că cei doi au mai bine de 10 ani de săpat prin tranșee, iar noi avem loc în primul rând. Greu să mai găsim titluri de cronici atâta timp, dar promitem că încercăm. Am putut cu Simona, putem și cu holteiașii ăștia.

Cât despre Nole, nu știm dacă s-a gândit azi la retragere, simțindu-se strivit de el însuși pe iarba pe care o iubește atât de mult. Poate că, pentru o clipă, i-a trecut prin minte gândul că a devenit prea mult, prea greu, prea dureros. Dar dacă ți-a trecut prin cap vreun moment că e prăjit, expirat și gata de pensie, îți dau un sfat amical: meciul despre care vorbim aici a fost semifinală la Wimbledon. Unde ajung patru oameni de pe toată planeta. Și unul dintre ei, la 38 de primăveri, a fost Novak.

Dacă prinde un Slam fără cei doi stâlpișori ai tenisului, din varii motive – creme, reumatisme, explicații s-ar găsi – nu e nimic care să-ți garanteze că Nole nu mai poate lua măcar un titlu mare. Cine să-l bată, Tsitsipas?

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de Porsche

---

Noi nu vom ști niciodată asta, că ne-a cam trecut vremea tenisului serios care te plătește cu salariu sau premii, dar trebuie să fie foarte frustrant pentru un jucător să cadă-n bătaia puștii lui Carlos Alcaraz. Putem doar să bănuim, să intrăm în pielea personajului, cum ar zice actorii. Să ne asumăm o construcție imaginară.

Trebuie să fie foarte frustrant să te uiți la scor, să-l vezi strâns ca o menghină uitată-n șură, să înțelegi privindu-l că-i treabă strânsă, că ai șanse, că ești acolo, în meci, dar să știi în spatele minții, unde creierul lucrează inconștient și-ți dă bobârnace realiste, că nu e cazul. Nu e deloc cazul. Te uiți la scor, îl vezi plin de suspans, dar știi că te bate, că cifrele nu spun totul și că ceea ce numim în tenis momentum – un soi de balanță invizibilă care apasă spre unul sau spre altul – trage constant cu adversarul tău.

Trebuie să fie al dracului de frustrant să câștigi un set, să egalezi și să intri practic înapoi în partidă, dar să te prinzi că totul se întâmplă doar pentru că a slăbit el piciorul de pe grumaz, nu pentru c-ai fi găsit tu resurse necunoscute în fișa tehnică a motoarelor pe care știi că le ai.

Trebuie să te frustreze rău faptul că în setul al patrulea, în sfârșit echilibrat și strâns, evadezi cumva în tiebreak, întorci de la 1-4, faci cinci puncte consecutive și-ți cumperi cu sudoare și minte două mingi de 2-2 la seturi, apoi te-mpiedici în fața echilibrului pentru că băiatul din fața ta și-a găsit fix atunci să-și recalibreze trăznetele.

Trebuie să fie în general foarte frustrant să scapi miraculos de evacuare în turul 1, să-ți repari urechea internă ca să-ți reconstruiască echilibrul în turul al doilea, să prinzi un culoar decent spre norocos spre semifinalele de la Wimbledon, dar acolo să-ți cadă pleaznă cu băiatul ăsta, pe care nu-l mai bate nimeni de naiba știe când în tenisul mare, iar pe iarbă de când îi mirosea permisul a plastic nou.

Taylor Fritz a jucat azi cum rar îl vezi: inspirat, prezent, ambițios, poate chiar inspirațional, pe alocuri. A dat 44 de lovituri direct câștigătoare. A dat tot. Dar uneori în tenis, ca-n istorie, nu contează ce dai. Contează ce primești în paralel atunci când ai dat tot.

❖❖❖

---